Cerşetoria

RADU VIDA

Mâna întinsă va primi întotdeauna câte ceva. Mai mult sau mai puţin. În funcţie de cât crede trecătorul că i se vor şterge din păcate. N-are nici o dovadă că „acolo, sus” există un catastif în care se trec toate relele comise  peste timp. Dar, cine ştie? Nu-i bine să-L mânii, mai bine să-I.. cerşeşti bunăvoinţa! Şi un bănuţ, vorba aia, nu te face nici mai bogat, nici mai sărac.

Fenomenul cerşetoriei nu va fi eradicat. Am vrut să spun „niciodată”, dar… superstiţia: nu spune niciodată… niciodată! Şi nu spun! Dar trăiesc cu convingerea că indiferent unde, unuia care cere i se va da.

Nu vrea să spun că nu trebuie să ajutăm. La nevoie. Şi cu eficienţă. Organizat. În aşa fel încât, în cel mai scurt timp omul să scape de necazuri. La noi însă se întâmplă un fenomen ciudat, îngroşat parcă cu carioca. Aşa, să fim cel puţin caraghioşi în a ne comporta şi  în acest… domeniu.

Vă amintiţi experimentul, chiar din oraşul nostru, în care un boţ de haine şi o farfurie, plasate într-un punct circulat al oraşului, au… adunat o sumă frumuşică de bani. Atâta doar că „printre cârpe!” nu se afla vreun personaj ajuns din cine ştie ce motive să întindă mâna. Grămada de textile, „artistic aranjată” era chiar o grămadă de textile. Dar oamenii treceau, aruncau bănuţul, fără să se uite măcar ce şi cum.

E pasionant să urmăreşti pulsul oraşului. Şi, credeţi-mă, mereu sunt atent la ce fac semenii. Am în cap un fel nomenclator, în care trec, alfabetic, experienţele de peste zi. Exerciţiu de memorie. Iar cerşetorii ocupă un spaţiu destul de mare în acest „caieţel” imaginar.

Nu vă ascund că am constatat o serioasă „rotaţie a cadrelor”. Doar… „independenţii” au locuri ceva mai stabile şi nu dispar, în timp, aşa de uşor ca alţii, ce se află în organizaţii bine structurate, cu ierarhii, cotizaţii, sarcini, plan de venituri şi cheltuieli, încasări… Fără TVA, cred!

Uitaţi-vă la fizionomia lor: imposibil să nu aveţi fie şi minime intuiţii de antropologie şi, în acest caz, veţi observa că mulţi „nu sunt de-ai noştri”. Vin cu trenul, de departe, de acolo de unde cumanii şi-au lăsat amprenta în ADN-ul populaţiei de curbură, cum ar veni. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar „sudiştii” sunt foarte bine organizaţi, înfrăţiţi chiar cu moldovenii. Şi dau iama, aici, la Cluj, unde lumea o duce ceva mai bine, au locuri de muncă şi, oricum, sunt mai obişnuiţi cu munca decât… alţii. Dar, din păcate, sunt prostiţi la fel ca tot omul din lumea asta.

Şi oamenii dau!

Dau pentru ciungi şi orbi, care merg pe picioarele lor, au dexterităţi poate mai bune decât a multora dintre noi şi văd cel puţin la fel de bine ca alţii; dau pentru tot „amărâtul care iese din spital” şi musai trebuie să meargă acasă, dar nu are bani de cursă; dau pentru cei care, pe o bucată de carton, scriu tot felul de bazaconii şi încearcă să justifice „cu acte” cât sunt ei de bolnavi; dau şi pentru cei care, între două tiruri jefuite pun şi de o cerşetorie; dau, pentru că alţii au făcut o grămadă de copii, a fost plăcerea lor, dar îi întreţinem noi, dau…

Dar cui nu dau?! N-aş putea să spun că ar putea fi catalogată drept „culmea cerşetoriei”, dar orişicât! O femeie a plătit un coş de alimente, plin de bunătăţuri, unei alte femei care pretindea că şi-a uitat banii acasă, dar că-i returnează de îndată ce ajung acolo. I-a dat şi buletinul pentru mai mare credibilitate şi au plecat la drum. Taca-taca, taca-taca… La un colţ, cerşetoarea „sub acoperire” a luat-o la goană. Cu coş cu tot.  Femeia păgubită a rămas cu buletinul şi… buzele umflate. Asta pentru că, mergând la adresă, a constatat că strada se termina cu numărul 42. Pe “buletin” scria nr… 67. Iar de avertismentele Poliţiei, Primăriei şi atenţionările presei nimeni nu vrea să ţină cont…