Cea mai bună sau numai numărul 1?

Firesc este ca atunci când facem referire la „primul”, indiferent de domeniul în care activează, dar mai ales în sport, să-l etichetăm ca fiind cel mai bun dintre cei buni şi să nu punem performanţa acestuia pe seama hazardului. După mintea mea, astăzi, multe dintre marile realizări în plan sportiv nu mai constituie apanajul celor mari. Or, tenisul de câmp feminin este cel mai bun exemplu în acest sens. Departe de a fi caustic, cred cu tărie că cea mai proaspătă performanţă a Simonei Halep, care deja a făcut înconjurul Pământului, demnă de laudă, este, totuşi, consecinţa conjuncturii.

Simona Halep, ca multe alte jucătoare din circuitul WTA, are talent, mai mult decât multe altele, însă dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei ani, chiar şi numai în glumă, că românca va ajunge într-o zi numărul 1 mondial i-aş fi răspuns că e nebun ori subiectiv peste măsură în virtutea patrotismului. Nu credeam că acest lucru e posibil, cu sperietoarele Serena Williams şi Maria Şarapova în circuit, care, trebuie să recunoaştem, la un moment dat au fost „bariere” de netrecut. Meciurile Simonei Halep cu cele două nu au părut, ci chiar au fost lupte inegale din toate punctele de vedere. Simona a jucat mai mereu rolul lui David, numai că deznodământul n-a fost cel pe care îl cunoaştem cu toţii, ci Goliat, întruchipat când de măgăoana Serena, când de zgomotoasa Şarapova, a confirmat calculele hârtiei. Căsăpită constant pe toate suprafeţele de cele două, Halep a pus capăt complexului Şarapova de curând, în contextul în care rusoaica e la ani lumină de ceea ce a fost cândva, dovadă şi locul ocupat în clasament. Dar să nu limităm meritele româncei, care n-are nici o vină că Şarapova n-a rezistat tentaţiei de a aspira „bicarbonat” şi alte „prafuri” halucinogene din bucătăria babuşkăi.

Şi, totuşi, îmi menţin părerea că ierarhia WTA este relativă, ca să nu-i spun artificială. E un cuvânt dur. Spre deosebire de clasamentul ATP, unde nu ajungi lider mondial fără să ai în palmares măcar un titlu de Mare-Şlem, la fete se poate şi ne-o dovedeşte Simona Halep. Însă mai înainte ne-au arătat-o Jelena Jankovic, Dinara Safina, Caroline Wozniacki şi Karolina Pliskova. Şi acestea au ocupat primul loc fără să fi câştigat un Grand-Slam. Am auzit voci autorizate convinse că Simona se va lipi de-acum şi de un astfel de titlu. Personal cred că nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece. Safina, retrasă din circuit, Jankovic şi Wozniacki, aflate în pragul retragerii, n-au reuşit să rupă aţa şi titluri de Mare-Şlem tot n-au câştigat. Nu pot fi de-acord cu Ilie Năstase, care a declarat că toate jucătoarele îşi vor dori s-o bată pe Simona Halep, dar toate vor dori să-i calce pe urme şi să afle care este secretul prin care, fentând în multe momente tenisul, a reuşit, totuşi, să devină prima, dar nu şi cea mai bună.

Prin urmare, Simona Halep este cea mai bună dintre cele bune sau numai un simplu număr 1 mondial, poziţie care în circuitul feminin nu pare chiar atât de greu de atins, cât mai ales de păstrat? Înfrângerea recentă din finala de la Beijing poate constitui un răspuns. Dar să aşteptăm confirmarea. Experienţa ultimilor ani ne arată că în WTA, clasamentul poate fi escaladat mult mai lejer decât Everestul şi mai lesne se ajunge numărul 1 mondial decât se câştigă un turneu de Grand-Slam.

Simona merită felicitată, pentru că face cunoscută România şi altfel decât suntem obişnuiţi.

Cristian FOCŞANU