Ce fel de preşedinte?…

Ilie CĂLIAN

Ne aflăm într-o campanie electorală pentru alegerea preşedintelui României despre care aş zice că e cam buimacă. Pe de o parte, avem înscrişi în competiţie 14 candidaţi, dintre care doar doi – Ponta şi Iohannis – au în spate partide serioase ca structură, logistică şi număr de susţinători, şi, apoi, fie reprezentanţi ai unor partide “de buzunar”, sau nici atît, fie independenţi ale căror nume nu (mai) spun nimic. Ar veni cam un candidat la un milion şi un sfert de alegători! Pe bună dreptate ne putem întreba dacă e o situaţie normală. Pe de altă parte, aproape toţi candidaţii duc mai degrabă o companie electorală distructivă, împotriva altora dintre concurenţi, şi nu constructivă, vizionară sau strict pragmatică.

Situaţia este rezultatul direct al actualei Constituţii, care impune un sistem schizofren în materie de putere executivă în stat. Există, pe de o parte, Guvernul, adică Executivul. Pe de altă parte, şi preşedintele are atribuţii executive. Cea mai evidentă contradicţie o repezintă faptul că preşedintele are atribuţii în politica externă, dar Ministerul de Externe aparţine Guvernului. Dar şi în domeniul apărării naţionale: preşedintele este şeful Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi poate, deci, controla Guvernul. Mai mult, preşedintele are posibilitatea – pe care Băsescu a folosit-o cu neruşinare – de a controla procurorii, judecătorii şi serviciile secrete de informaţii, arogîndu-şi atribuţii ale Guvernului şi Parlamentului.

Aşa s-a ajuns la un maxim de schizofrenie politică: pe de o parte, alegem Parlamentul şi, prin aceasta, Guvernul, cu un program pragmatic de guvernare, etapizat şi consfinţit anual printr-un buget. Pe de altă parte, alegem un preşedinte, care vine şi el cu un program – propriu. Adică: ţara ar urma să fie condusă simultan după două programe! Imaginaţi-vă un automobil cu doi şoferi, care au rute diferite… Normal ar fi ca România să fie şi ea o ţară cu regim parlamentar, nu semiprezidenţial, cu un preşedinte ales de Parlament şi care să se preocupe doar de asigurarea echilibrului puterilor statului. Or, am văzut de atîta vreme, un preşedinte al României are efectiv puteri mai mari decît un monarh constituţional.

Am aşteptat ca USL să realizeze revizuirea Constituţiei şi să ajungem la formula restrîngerii atribuţiilor preşedintelui – un preşedinte mediator, ales de Parlament. Nu s-a întîmplat asta, în primul rînd pentru că exact omul care conducea comisia de revizuire a Constituţiei era fericit că are posibilitatea să devină preşedinte exact cu actualele atribuţii, exersate pînă peste limită de Băsescu. Astăzi, nici unul dintre partide, şi nici candidaţii independenţi la preşedinţie, nu discută absolut nimic pe această temă. Totuşi, ceva pare să se “mişte”: majoritatea electoratului a sesizat că ceva e în neregulă cu sistemul actual. Astfel, conform unui recent sondaj de opinie, 64,5% dintre cei care au declarat că vor merge sigur la vot consideră că ar fi mai bine ca preşedintele şi premierul să facă parte din aceeaşi grupare politică, deci să aibă unul şi acelaşi program politic şi de guvernare şi, ca atare, să nu-şi mai bage beţe-n roate unul altuia. Desigur, există încă un număr mare de votanţi (cam peste o treime) care se bucură dacă cei doi se pot şicana reciproc. Nu ştiu care ar fi fost răspunsul electoratului dacă “sondorii de opinie” ar fi reluat dezbaterea despre regimul parlamentar contra celui semiprezidenţial. Poate că celor 64,5% s-ar fi alăturat şi alţii, care ar prefera un regim de neutralitate şi mediere, al unui preşedinte ales de Parlament şi lipsit de atribuţii executive.

Desigur, persistă încă, la modul practic, confuzia între atribuţiile preşedintelui şi cele ale premierului. Dovada cea mai clară o reprezintă faptul că 71,5% dintre cei care vor merge sigur la vot în primul tur preferă un preşedinte mai tînăr. Adică, unul “plin de energie”, care să facă şi să dreagă – ceea ce corespunde mai mult portretului unui prim-ministru. Şi mai sînt şi alte răspunsuri care dovedesc că actuala Constituţie a indus confuzia în modul în care este percepută funcţionarea statului, atribuţiile diferitelor “puteri” şi persoane alese ori numite. Pe scurt: bacalaureatul, la care pică atîţia tineri, este o glumiţă faţă de dificultatea înţelegerii democraţiei.