Cărţile nu dispar încă, dar cititorii?

Haideţi să lăsăm măcar pentru o clipă deoparte circul nostru cel de toate zilele – cu modificarea codurilor Justiţiei, cu referendumul, cu miniştrii schimbaţi alandala – şi să ne gândim la altceva. Spre exemplu, la Ziua Internaţională a Cărţilor, aniversată anual în 23 aprilie, chiar de Sf. Gheorghe. dar cum, în acest an, ziua de Sf. Gheorghe a fost amânată, poate că nu este un aşa mare păcat să scriem cu oarecare întârziere despre cărţi şi cititori. Un studiu făcut de IRES cu ceva vreme în urmă – însă, din nefericire, nu sunt semne ca lucrurile s-au schimbat în bine, aşa că îl putem lua drept actual – arăta că unul dintre cinci români nu citeşte nici măcar o carte pe an. Altfel spus, nu citeşte deloc. Propun să-l lăsăm pe acesta în pace şi să ne ocupăm de ceilalţi patru. Cât, ce şi de ce citesc ei?
Mai mult de o treime spun că au citit o carte în ultima lună, 23% au citit-o în ultima săptămână, iar 12% în luna curentă. Cei mai mulţi au vârsta între 36 și 65 de ani, şi majoritatea locuiesc la oraş. Preferințele de lectură sunt ceva mai diversificate: 23% citesc beletristică, în general, 12% se axează doar pe cărţi poliţiste, 10% pe romane de dragoste, 9% optează pentru cărți cu tentă istorică, 7% pentru cărţi de specialitate (oricare ar fi aceea), 2% lecturează strict ce au nevoie pentru şcoală, iar alţii 6% sunt pasionaţi de cărți religioase. Surprinzător (sau nu?) aproape jumătate (46%) citesc (şi) poezie. Autorii străini domină: 27% dintre cititori au ca ultimă lectură un titlu “din import”, şi numai 10% unul autohton.
Peste un sfert dintre cititori (26%) spun că fac asta “de plăcere”, alții 21% ca să se relaxeze, unul din zece pentru a-și ocupa timpul liber, iar 10% pentru a afla informații utile la școală sau în profesie.
Situaţia nu pare tocmai îmbucurătoare şi ne-am putea întreba cum s-a ajuns aici. Cu riscul de a repeta lucruri comune, trebuie să recunoaştem de vină este lumea în care ne străduim să trăim. După ’89, timpul alocat cărţilor a fost ocupat, în parte, de altceva: de presă, în care nu mai apar eternele vizite de lucru (să remarcăm însă că o bună parte dintre cititori achiziţionează cărţi dintre cele vândute împreună cu ziarul), de oferta nenumăratelor posturi de televiziune, care au înlocuit cele două ore de program dominate de tovarăşu’ şi tovarăşa şi, în ultimul timp, de internet şi de ceea ce se numeşte social media (social ca social, dar media?). Alte motive ar putea fi vraiştea continuă din învăţământ, care numai la lectură nu îndeamnă, dar şi emigraţia masivă – ştiut fiind că din ţară nu au plecat doar mâncători de lebede, ci şi (prea) multe persoane cu câte ceva în cap.
Până la urmă, ne-am putea bucura că în ţară mai există atâţia cititori câţi sunt, şi – cred eu – putem încă spera că nu o să ajungem chiar în situaţia radiografiată succint de N.D. Cocea pe la începutul secolului trecut: „Vorbăria e totul. Cartea nu există.”