Când umani, când inumani, dar mereu români

Am aterizat, din nou, pe prima pagină, gata să-ţi trag, dragă cititorule, câteva triluri lacrimogene din repertoriul cucuvelei şi preşul de sub picioare, numai să mă amuz văzându-te căzut pe jos şi speriat că doamna hidoasă cu coasa proaspăt ascuţită bate la uşa vieţii tale, rânjind ştirbă, întrucât suferă de parodontoză, iar contorul de ani pâlpâie a sfârşit. „This is the end”, ca să-i citez pe cei de la The Doors. Adică acesta e sfârşitul. Deschide larg fereastra să adulmeci mai bine decât trufa unui patruped îmblănit putoarea oraşului de smarald şi lasă corbul lui Poe să-ţi îndruge vrute şi nevrute. Nu simţi nimic? Nu-i bai. O „clismă” nazală e ca o gargară cu ideile psihedelice ale lui Dragnea, zis şi Jean Valjean.
Să ne întoarcem cu 360 de grade Fahrenheit la lucruri (ne)serioase. Propoziţiile de până acum, exceptând-o pe ultima, aparţin celeilalte personalităţi, adică unui fel de Mister Hyde, care ţine să se manifeste din când în când, ici şi colo. Nu ştiu dacă aţi sesizat şi câţi aţi făcut-o, dar mie aşa îmi pare, că ceea ce văd şi constat, uneori cu stupoare, alteori ca firesc ceea ce n-ar trebui să fie aşa, că oamenii de lângă noi se manifestă ca eroul lui Robert Louis Stevenson, când ca Doctor Jekyll cel frumos, serios şi aşezat, când ca Mister Hyde cel balcâz şi pervers. Adică ca doi într-unul. Uneori normal, iar alteori inuman. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles sau efortul meu e inutil, ca şi clasa politică din România. Care, oferind pe bază de buletin expirat, cu trei de 6 în codul numeric personal, privilegii câinilor ce umblă cu covrigii în coadă, face ca viitorul ţării să devină un prezent continuu. Pe româneşte, viitorul în lumină e utopie made in Francis Bacon şi ceea ce trăim în semiobscuritate vom trăi, dar numai în cazul în care nu vom fi strat de flori la Hajongard. Asta dacă ne permite contul din bancă, întrucât un loc în Cimitirul Central al Clujului concurează preţul unei garsoniere, confort de poiată.
Caz personal, caz garantat pierdut fiindcă a avut loc în ţara (ne)minunilor, recte România. O vizită la poşta din Zorilor şi ţi se face părul măciucă şi faţa timbru cap de bour. În primul rând pentru că e mereu coadă şi mereu angajatele se mişcă în reluare, de parcă a uitat să le tragă cineva cu o cheie franceză. Viteza acestora şi calitatea serviciilor este, fără îndoială, direct proporţională cu remuneraţia. Şi, totuşi, nu le compătimesc, fiindcă clocesc câteva ore pe un scaun, nu fac ouă de aur, şi tot efortul lor constă în maltratarea tastaturii. Alţii, pe aceeaşi sumă de bani, sapă gropi şi uneori mai şi cad în ele. Unde mai pui că niciodată cele trei ghişee nu lucrează concomitent.
Înainte de a intra şi de a lăsa afară orice speranţă, treceţi pe la magazinul cu răbdare. În caz că îl găsiţi. Eu am încercat şi cu busola şi pe olx, dar fără succes. Poştăşiţele te tratează în funcţie de dispoziţie. Pot fi chiar umane, dar în multe situaţii sunt pe invers. Adică sucite şi nesatisfăcute. Nu o dată mi s-a întâmplat să iau craci din partea poştei şi lovituri sub centură. Toate promisiunile făcute în vederea rezolvării problemelor au rămas la stadiul de…făgăduială. Prin urmare, vă îndemn nu atât să apelaţi cu încredere la cu totul alte servicii de curierat decât poşta română, care marchează mereu goluri din ofsaid, ci să vă înarmaţi cu un kilogram de răbdare şi să nu-i daţi posibilitatea domnului Hyde să se manifeste, ci fiţi umani, chiar dacă această calitate trebuie asociată cu cetăţenia română.