Califat

RADU VIDA

Un nou baubau. O nouă ameninţare. Un nou prilej de război. Iată ce au reuşit americanii prin intervenţia lor în Irak şi neintervenţia în Siria. Unii spun că e convenabil. Pentru că se conturează un nou front, acolo unde marile concerne producătoare de armament îşi pot… desface marfa. Alţii povestesc despre un „nou război rece” între SUA şi Rusia, ştiut fiind faptul că în Siria există o bază militară controlată de ruşi. Şi că tocmai această bază militară ar fi prelungirea citoplasmatică a recentelor evenimente din Ucraina. Ultima variantă e, totuşi, puţin exagerată, din moment ce, aici, la graniţa noastră, situaţia nu seamănă deloc cu cea din Orient. Asta pentru că, acolo, în lumea arabă – extremistă sau nu – se pregăteşte demult o „ciocnire a civilizaţiilor”. Adevărul e că s-au lăsat lucrurile să „evolueze”, pînă s-au descoperit mari resurse energetice la Mediterană şi la Marea Roşie. Atunci, brusc, s-au pus de tot felul de… anotimpuri arabe. Şi, din primăvară pînă-n toamnă s-a copt şi Califatul. La început o nimica toată, cu rădăcini în al-Qaida siriană, mai apoi cu alipirea extremiştilor sunniţi din Irak.

Evident că harta zonei este una învechită. Şi oricît s-ar strădui puterile occidentale să ne convingă că „e bine aşa”, lucrurile stau tocmai invers. Nu. Nu e bine! Kurdistanul n-a existat niciodată. Dar au existat şi există kurzi (vreo 25 de milioane), răspîndiţi în Turcia, Siria şi Irak. Conducătorii lor s-au pregăti decenii de-a rîndul prin ţările civilizate ale Europei. Au învăţat. Au făcut afaceri. Şi şi-au gravat în memoria afectivă dorinţa de a crea un stat kurd. Pe de altă parte, turcii nu sînt de acord cu asemenea iniţiativă. Şi asta nu numai pentru că ar trebui să cedeze o bună parte din teritoriile care-i aparţin, şi care sînt bogate – aţi ghicit! – în petrol şi gaze. Dar în mentalul colectiv al musulmanilor de aici e încă viu statutul de mare imperiu. Imperiul otoman care s-ar fi mulţumit (după primul război mondial) şi cu un Califat (rămăşiţă a vechilor orgolii, pierdute, definitiv, se pare, în 1922). Sigur că pretextul pentru care Turcia nu se bagă în marea coaliţie anti-SI este deţinerea de către jihadişti a 49 de diplomaţi, răpiţi la începutul lui martie a.c. Membru NATO, cu care americanii se mîndresc ori de cîte ori au ocazia şi pe care-l susţin în tentativa de a se integra în Europa (!?!), turcii refuză să lupte împotriva fraţilor lor musulmani. Poate şi pentru că, la o adică, ca Stat adevărat, cu structuri precise, să preia iniţiativa. Şi să negocieze un nou califat. În favoarea lor.

Deocamdată, SI nu are structuri clare. Decît o gaşcă de terorişti (e drept, după unele estimări, de 30.000 de luptători) bine înarmaţi. Cu armament american şi nu numai. Cu recruţi din rîndul fanaticilor descreieraţi, din Afganistan, Irak, Siria şi Libia. Oameni care ştiu un singur lucru: să omoare! Sigur, şi americanii, şi canadienii şi nemţii au contribuţia lor. Organizaţia Almaris, spre exemplu, livrează din Germania combatanţi nemţi, mai exact oameni care oferă organizaţiilor teroriste serviciul lor de terorism specific: punerea de bombe, asasinate, răpiri…

Marea coaliţie e aproape gata. Din nord – SUA, Germania Franţa şi Marea Britanie (alături de aliaţii NATO şi alte 10 ţări arabe din Golf, în total 40 de state) sînt pe picior de război. Şi, într-un fel sau altul, vor ataca. Sub comanda omului-cheie din Afganistan şi Irak (!). Din sud – Australia şi, mai apoi, Senegalul şi Liberia şi-au arătat adeziunea. Dintre ţările BRICS, doar Rusia s-a arătat dispusă să participe la coaliţia anti-SI. Abu Bakr al Bagdadi, însă, conducătorul proclamatului Califat (care vrea să extindă, ca altădată, flamura verde şi semiluna turcului) nu se teme. Occidentalii îi alimentează foamea de moarte cu arme de ultimă generaţie, populaţia, de voie, de nevoie, îi susţine cu alimente, cărăuşie, femei, copii şi adăposturi… Şi ei n-au nici o treabă. Pentru că dezastrul lăsat în urmă de George W. Bush, cu a sa „Misiune îndeplinită!”, îşi arată consecinţele. Oamenii aceştia, sălbăticiţi, needucaţi şi făr’ de căpătîi, n-au o autoritate, n-au locuri de muncă, n-au decît un crez: moartea. Pentru care nici Allah nu cere himera unui Califat şi distrugerea prosperităţii civilizaţiei.