Cadouri otrăvite

RADU VIDA

Sărbătoare!
Acesta este numitorul comun al sfîrşitului de noiembrie şi pînă, hăt, departe, după Bobotează şi Sfîntu’ Ion.
Ţinem încă nespus de mult de calendarul agricol, cînd vremea omătului presupunea tihnă şi bucuria consumului celor realizate peste an. Se pare că încă nu am realizat faptul că, totuşi, urbanizarea şi-a făcut loc printre noi, că ritmul citadin nu are aproape nimic cu semănatul, recoltatul, pusul pe iarnă ş.a.m.d. Între cele două sărbători religioase, oarecum – Sfîntul Andrei şi 7 ianuarie – se iscă Ziua Naţională, 1 Decembrie. Şi, uite aşa (din liber în liber, cu gînd de prier ), ne petrecem timpul între un chiul organizat şi zile oficiale de nemuncă.

Asta la oraş, vreau să zic!
Oricum, la ţară, timpul se scurge în alt fel şi poartă amprenta capriciului vremii, a fărîmiţării religioase şi, de ce să nu recunoaştem, a bunului plac. Toate acestea şi încă multe altele sînt cadouri, oferite de noi înşine, pentru susţinerea lenei, ca parte componentă a vieţuirii pe pămînt. Nu prea ne asemănăm cu alte popoare, care ţin şi ele la tradiţie, îşi amintesc, comemorează, fac tot posibilul pentru a fixa în memoria colectivă date ale semnificaţiei ce uneşte (şi nu dezbină).

Dar, credeţi-mă, o fac muncind. Sau, mai exact, o fac după ce la locul de muncă şi în treburile gospodăriei s-a aşternut ordinea şi disciplina. Iertată-mi fie divagaţia, pentru că, realmente, aceste zile libere ar fi trebuit să fie marcate de bucurie, de linişte şi, de ce nu?, de plăceri. Şi, poate că aşa ar fi şi fost, dacă noi, sau semeni de pe alte meridiane ale Globului, nu ne-am)ar fi cadorisit cu tot felul de… daruri. Şi nu mă gîndesc la otrava din băncile elene (asta pentru a fi în tonul din titlul editorialului de astăzi). Ci, mai degrabă, la alte daruri, poate mai nocive decît ale vechilor trăitori în Elada cea Fericită.

În buimăceala alegerilor şi, mai ales, după aflarea rezultatelor scrutinului prezidenţial, o ştire, de o gravitate majoră, a trecut neobservată: ruşii, zice-se, au amînat discuţiile privind dreptul de survol al României pentru (re)deschiderea liniei aeriene Bucureşti – Beijing. Şi, ce dacă?, vor exclama unii! Ei, bine, toată lumea europeană ajunge la chinezi, zburînd, în linie dreaptă. Spre Est. Numai noi (!)trebuie s-o luăm direct pe ocolite, pe ruta München sau Amsterdam. Spre Vest! Cu escale lungi şi obositoare, pentru ca, mai apoi, să suportăm un drum de 18-20 de ore pînă la destinaţie. (E o plăcere, în aceste condiţii, să faci afaceri, să întreţii relaţii culturale şi de prietenie cu, poate, cea mai în vogă naţiune a planetei.) Deocamdată constat (cu surprindere, ce-i drept) că nimeni nu s-a interesat de schimbarea survolului de deasupra Rusiei. Că doar nu e singura cale de a ajunge în China!

Tot „cadou” se numeşte şi amînarea depunerii actelor pentru etapele preliminare ale construirii hidrocentralei de la Tarniţa-Lăpuşteşti. Negocierile guvernului Ponta au lăsat să se întrevadă că această lucrare strategică (România este printre puţinele ţări europene care nu are o centrală cu acumulare prin pompare pentru siguranţa sistemului energetic naţional), hidrocentrala Tarniţa-Lăpuşteşti, adică, va fi realizat cu aportul chinezilor. Iată că se anunţă şi alţi interesaţi, probabil mult mai pretenţioşi şi mai… scumpi, dar în graţiile noilor situaţii create de după alegeri.

E ciudat cum, în fiecare moment de speranţă naţională, cineva, de acolo de … sus încurcă iţele. Şi ne trage în jos (SUA, Germania, Franţa). Pune, cu alte cuvinte, fundiţa roşie pe cîte un cadou care, în final, se transformă într-unul de mari pierderi pentru mersul nostru înainte.
Pînă om vedea ce şi cum, să ne bucurăm,totuşi, de zilele care, teoretic, n-ar trebui să ne dea bătăi de cap.