Brexit: Între disperare şi strategie

Referendumul din 23 iunie 2016 privind alegerea între a rămâne în Uniunea Europeană sau a pleca din colosul politic născut în ordinea postbelică, a fost, cum mulţi analişti susţin, ziua în care Uniunea Europeană a trecut de punctul de cotitură. Un rezultat neaşteptat în rândurile liderilor europeni, cât şi în rândurile protagoniştilor din tabăra Brexit – Nigel Farage şi Boris Johnson – a lăsat aşadar un culoar deschis unui, încă de pe atunci, viitor incert în ceea ce priveşte Uniunea Europeană şi procesul său de integrare, sau mai bine zis, actualmente, de dezintegrare.

Este pe atât de îngrijorător faptul că, pe lângă rezultatul în sine în favoarea ieşirii Marii Britanii din UE, acest rezultat arată, de fapt, oboseala politică care guvernează instituţiile europene. O oboseală cronică încrucişată de o derapare a idealului european adâncit în ceaţa birocratică ar fi pusă pe seama fenomenului de globalizare. Acest fenomen este astăzi, aşadar, contracarat de puternicele curente naţionaliste prezente în număr îngrijorător de mare pe tot teritoriul Uniunii Europene şi care, dacă vor dicta politica europeană în următorii ani, vor aduce regresul şi chiar sfârşitul procesului de integrare europeană. Totuşi, acest fenomen nu cred că este efectul globalizării – să nu uităm că globalizarea ne-a adus prosperitate şi dezvoltare şi nu regres. Este mai degrabă efectul plafonării politice, o plafonare dată de o lipsă clară de strategie de dezvoltare, pe de-o parte. Pe cealaltă parte, creşterea naţionalismului este un efect advers al lipsei de strategie, pe care populaţia îl simte în urma politicilor, uneori de fond, ale Uniunii Europene. Indignarea cetăţenilor este completată de o frică înradăcinată, cultivată şi servită astăzi de toate canalele media care au ca efect retragerea în sine, retragerea între frontiere, care şi astăzi prezintă o garanţie a securităţii naţionale. Uniunea Europeană nu a mai avut o strategie clară de pe vremea tratatului de la Maastricht, care practic a definit interesele complete ale acesteia. Vreme de ani buni, Uniunea Europeană a fost şi este fără un tratat european. E drept, îl avem pe cel de la Lisabona din 2009, dar pe lângă faptul că este un tratat insuficient de solid pentru a garanta şi astăzi stabilitate procesului de integrare, au trecut totuşi 8 ani de atunci. 8 ani fară o strategie globală sunt cruciali. 8 ani acum nu înseamnă deloc acelaşi lucru ca acum 40 de ani. Pentru a face faţă procesului de globalizare este nevoie de strategii lunare dacă nu chiar săptămânale sau chiar zilnice, şi uite că Uniune Europeană a rămas fară obiective clar definite, lucru care se resimte în votul cetăţenilor şi în creşterea nemulţumirii acestora. Asistăm aşadar, aş zice, la o stare de disperare internaţională atât în rândurile liderilor europeni cât şi în rândurile taberei Brexit. De ce şi în tabăra Brexit? Ei par a şti ce vor. Ei bine, lucrurile nu stau neapărat bine nici pentru ei în ceea ce priveşte strategia Brexit.

Pe 17 ianuarie, premierul britanic a prezentat lumii, după săptămâni întregi mistuite de întrebări fără răspuns, planul Brexit-ului – un plan făurit din 12 obiective mai mult sau mai puţin clare. Ei bine, unul dintre ele ar fi chiar abandonarea pieţei comune. Declaraţia în sine a fost primită deschis de liderii europeni, aceştia arătându-se mulţumiţi de clarificarea venită din partea guvernului britanic după luni de incertitudine. Totuşi, Uniunea Europeană stă, şi va sta în continuare, în stand-by până la momentul efectiv de iniţiere al articolului 50, prin care se declanşează negocierile privind procesul care înseamnă de fapt Brexit. Acest proces ar dura 2 ani, 2 ani în care se pot întâmpla extrem de multe lucruri pe plan politic internaţional. Obiectivele procesului de negociere care ar duce în final la efectivul Brexit sunt un plan, după cum ne-am obişnuit de ani de zile, iterat într-o manieră extrem de birocratică – cuvinte frumoase lipsite de substrat. În afară de câteva obiective clare, precum ieşirea din piaţa comună – care proces nu este deloc clar explicat, ci doar este anunţată intenţia Marii Britanii – acest plan, disponibil tuturor pentru a fi citit, de altfel, este doar un discurs politic clasic – ”trebuie să facem asta, avem nevoie de asta, mai multă  reformă, mai multă implicare, etc.” şi nu ”vom face asta în felul următor, aceştia sunt paşii pe care îi vom urma, etc.”. Este practic un discurs despre „ce trebuie făcut” nu „cum trebuie făcut”.

Sentimentul meu – sunt convins că acesta este împărtăşit de mulţi alţi analişti – este că acest proces de atingere a Brexit-ului este un proces pe care nici măcar tabăra Brexit nu ştie cum să-l gestioneze, emanând deci o stare de disperare care, întâlnindu-se cu tumultoasele curente sceptice din tabăra celorlalte 27 de state, creează un val periculos care este posibil să aducă colapsul Uniunii Europene când o va lovi în plin. Pe lângă această stare de disperare, este prezentă, în manieră clară, şi o lipsă totală de strategie, lipsă care poate duce la rezultate complet nefavorabile de ambele părţi negociatoare. Aspectul sub care curtea supremă a decis că premierul britanic trebuie să obţină aprobarea de la parlament pentru a demara procedurile, nu împiedică cu nimic acest proces, deşi unii ar crede că ar oferi parlamentului mai multă greutate şi control asupra Brexit-ului. Totuşi, este clară o luptă internă de a încetini graba premierului britanic înspre declanşarea articolului 50 în mod unilateral.

Pe lângă acest lucru, mai există posibilitatea unei eventuale demisii a actualului premier britanic urmată de alegeri anticipate. Parerea mea este că este nevoie de timp pentru a înţelege ce înseamnă cu adevărat Brexit din partea ambelor părţi. O altă problemă este că, de acest timp nu dispunem fiind în plin proces electoral în Uniunea Europeană, proces care practic va da următorul ton care poate fi decisiv pentru viitorul Uniunii Europene. Tic tac…

Vlad ZUBAC