Banii căpşunarilor

În fiecare an, în 16 iunie, este aniversată Ziua internaţională a remiterilor familiale, mai simplu spus a banilor trimişi acasă de migranţi. Intenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite este ca, prin acest eveniment, se fie recunoscută contribuţia financiară semnificativă a celor peste 200 de milioane de migranţi, atât pentru bunăstarea familiilor de acasă – circa 800 milioane de persoane, cât şi pentru dezvoltarea ţărilor de unde provin – peste 125 de state de pe mapamond. În 2019, existau la nivel mondial aproximativ 200 de milioane de migranţi care munceau în peste 40 de ţări bogate şi trimiteau acasă bani pentru a-şi sprijini rudele.

În termeni româneşti, aceste “contribuţii financiare ale migranţilor” înseamnă “banii căpşunarilor”. Dispreţuiţi de mai toate guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării, căpşunarii au debutat pe scena publică românească pe la începutul anilor ‚90 ai secolului trecut, odată cu distrugerea economiei naţionale printr-o privatizare tembelă, a căror victime au fost şi industria şi agricultura şi sectorul comercial al ţării. Şi, bineînţeles, românii. Căpşunari au devenit, în prima fază, muncitorii şi inginerii din fabricile vândute la fier vechi, dar şi profesorii şi educatorii ale căror salarii de mizerie le îngăduiau doar o viaţă aflată, de multe ori, la limita subzistenţei. Cu timpul, lor li s-au adăugat tot mai mulţi compatrioţi, de diverse vârste şi ocupaţii, mulţi dintre ei tineri, aşa că prin 2018 diaspora românească era a cincea cea mai mare din lume, şi asta deşi nu am avut parte – din fericire – de nici un conflict armat, cum s-a întâmplat în Afganistan, Irak sau Siria, de exemplu. Conform unui studiu al BNR, sumele trimise acasă de români au crescut treptat, pe măsură ce s-a amplificat şi migraţia. Astfel, dacă în 2005 ajungeau în ţară “doar” la 3,804 miliarde euro, în 2006 au crescut la 5,280 miliarde, în 2007 la 6,173 miliarde, în 2008 la 6,316 miliarde, pentru ca începând din 2009, debutul crizei economice internaţionale, să scadă la 3,514 miliarde, apoi la 2,931 miliarde în 2010, respectiv la 2,651 miliarde în 2015, ultimul an al raportului. Migraţia a avut evidente efecte pozitive – reducerea presiunii pe piața forței de muncă, bântuită pe atunci de un şomaj crunt, creșterea veniturilor celor rămași în țară, scăderea sărăciei şi echilibrarea deficitului de cont curent -, dar şi unele negative – separarea familiilor, accentuarea îmbătrânirii populației, nesustenabilitatea bugetului asigurărilor sociale şi, mai nou, criza de personal. Însă, una peste alta, banii căpşunarilor au contribuit copios la susţinerea economiei româneşti. De exemplu, în 2007, reprezentau circa 14% din Produsul Intern Brut, iar în 2008 aproximativ 12%, pentru ca în 2015, după depăşirea crizei economice să revină la cam 1,8%. Nu-i chiar puţin, nu? Din păcate nu s-a făcut nimic eficient pentru revenirea diasporei în ţară – una dintre precocupările la nivel declarativ ale tuturor politicienilor noştri – iar proiectele guvernamentale în acestă direcţie s-au dovedit complet inutile. Mai mult chiar, întoarcerea acasă a migranţilor, provocată de pandemie şi problemele economice din ţările unde se aflau, nu a fost privită chiar cu simpatie de populaţie, speriată de guvernanţi cu spectrul infectărilor în masă produse de căpşunarii care aduceau cu ei cohorte de viruşi. Acum pleacă din nou. Şi tare cred că pleacă şi cam de tot şi cu familii cu tot, aşa că banii dispreţuiţilor căpşunari s-ar putea să nu mai ajungă pe aici, unde nimeni nu pare a-i aprecia.