Avem un sistem de sănătate beteag

În 12 iulie, Grigore Dragomir a mers la spitalul din Rovinari pentru că îi era rău. I s-au administrat două injecţii cu ampicilină şi a fost trimis acasă, pentru că nu erau paturi libere. După câţiva metri i s-a făcut şi mai rău şi a murit pe o bancă, în faţa spitalului.

Din păcate, situaţia nu e singulară, căci în multe spitale din România pare mai greu să intri decât în Rai. În Iaşi spre exemplu, mor anual 5-6 persoane, Secţia de arşi a spitalului, deşi renovată, stând cu lacătul pe uşă de câţiva ani, fiindcă Ministerul Sănătăţii n-a găsit câteva amărâte de milioane de euro pentru aparatură.

Iarăşi din păcate, situaţia este veche – cronică cum se spune în limbaj medical – însă nimeni nu pare interesat cu adevărat de rezolvarea acesteia. Conform datelor Oficiului european de statistică, în 2015, cel mai ridicat procent al deceselor care ar fi putut fi evitate era înregistrat în România (48,6%), Letonia (47,5%) şi Lituania (47%), iar cel mai scăzut nivel era în Franţa (23,6%), Belgia (26%), Danemarca (26,6%) şi Olanda (28,1%).

O altă statistică, din 2017 de această dată, a organizaţiei “Salvaţi Copiii”, arată că România pierde anual circa 1.500 de nou-născuţi, iar ţara noastră se menţine pe primul loc în Uniune la mortalitatea infantilă, cu o rată de 8 decese la 1.000 de copii născuţi vii. Cauza principală este naşterea prematură. De asemenea, la fiecare 6 ore, un copil mai mic de un an moare, iar România face parte dintre ţările europene cu cele mai multe decese ale copiilor sub 5 ani (11,1 la 1.000), doar Moldova şi Albania având rate mai ridicate. Măcar o treime dintre aceste decese ar putea fi prevenite prin programe suport pentru mame şi copii, precum şi prin dotarea maternităţilor şi secţiilor de nou-născuţi cu echipamente performante. Exemple mai sunt destule, dar mi-e lehamite să le mai amintesc.

Culmea, lucrurile sunt arhicunoscute. O analiză recentă a Institutului Naţional de Statistică arată că, deşi numărul spitalelor a urcat, anul trecut, la 576, faţă de 567 în 2016, numărul de paturi pentru internare a rămas constant: 132.000, dintre care 122.000 în mediul urban şi aproape 10.000 în mediul rural.

De altfel, la ţară e jale. Aceeaşi statistică arată că, în 2017, în oraşe au funcţionat 10.700 cabinete medicale independente de specialitate, iar în sate numărul acestora a fost de 26 ori mai mic – 403 cabinete. În consecinţă, numărul de locuitori per cabinet medical a fost de 23 ori mai mare în mediul rural, faţă de mediul urban. Tot anul trecut, la 10.000 locuitori în mediul rural au revenit, ca şi în 2016, numai 0,4 cabinete medicale, faţă de 10,1 cabinete în mediul urban. Să mai spunem că, în 2017, sistemul de sănătate avea 58.600 de medici, totuşi cu 1.300 mai mulţi decît în 2016. Din totalul medicilor, o cincime erau medici de familie, iar aproape două treimi dintre ei profesau în mediul urban.

E clar că fără investiţii serioase situaţia nu poate fi rezolvată. Dar, pentru asta nu sunt bani. În schimb sunt pentru ghivece stradale de flori şi gărduleţe care să înconjoare gardurile vii – la oraş -, şi pentru stadioane cu nocturnă şi alei pavate spre cimitire – la sate.

Viorel Dădulescu