Au!

RADU VIDA

Nu e  de la „vai!”, nici „ioi!” Ci vestitul element chimic de la poziţia 79 din tabela lui Mendeleev:

Aurul.

Poate cel mai preţios dintre strălucirile luminii. Metalul perfect, zic unele popoare. Toate, dacă stăm să ne gîndim bine. Şi asta nu de ieri de azi, ci dintotdeauna. Oriunde s-ar fi aflat – căci nicăieri nu se găseşte în cantităţi prea mari – aurul a fost adoptat ca unitate etalon. Întrupînd zei ancestrali şi şerpi primordiali, putere şi bani. O aură ce a înconjurat, indiferent de ce parte a lumii noastre, trufia fiinţelor solare. Iar pentru funcţia nocturnă e „ochiul dracului”, pierzania, greu de procurat şi tot atît de greu de chivernisit.

Teritoriul locuit de strămoşii noştri a fost dăruit cu aur. Mult. De trei mii de ani se exploatează, se fac tranzacţii, se făuresc podoabe. Şi, cu toate că prin anul 2000 e.n., minele s-au închis (ce mare minciună cu nerentabilitatea lor!),  subsolul patriei ascunde încă mult minereu aurifer. Am adunat şi am vîndut, am negociat în numele lui şi am căpătat credibilitate. Iar în subsolurile Băncii Naţionale ar trebui să existe 103,7 tone de aur, echivalent cu aproximativ 16 miliarde de lei (3,7 miliarde de dolari). Şi, ca o curiozitate, împreună cu valuta internaţională ar trebui să avem „la teşchereaua ţării” 36,3 miliarde de euro.

Teoretic: banii fiecăruia dintre cei ce vieţuiesc aici. Practic: în custodia Băncii Naţionale a României.  Acu’, că Marea Britanie a îndrăznit să părăsească acest CAP al modernităţii – numită Uniunea Europeană – aflăm că, de fapt, aurul nostru nu-i!  Nu-i acasă, cu alte cuvinte. 60 la sută se află în băncile Angliei, iar o bună parte din restul metalului preţios – în băncile din Europa Centrală şi de Est.

A dispărut şi aurul dacic, şi cel agonisit în secolele, cînd turcul îşi dichisea şalvarii cu bulgării noştri de lumină galbenă. Şi cînd am ajuns la „0″, am luat-o de la capăt. Şi iar s-a adunat în cele visterii aur cît să încapă în zeci şi zeci de vagoane. Familia regală, unica şi nepreţuita stemă de Hohenzollern a „adăpostit” tezaurul – trudă a neamului şi sudoarea frunţii celor desculţi – în tainiţele Rusiei ţariste. Acolo au rămas, şi aur, şi pocale de argint, şi tablouri şi giuvaericale, pustiite valori, spre bucuria altora. Şi doare!

Dar am luat-o de la capăt.

Am construi, ce am construit, am făcut fabrici şi uzine, şi locuinţe, şi poduri, şi şcoli, şi spitale. Şi am strîns aur. Luînd de la gura poporului. Acel aur, nu-i nici a lu’ Gheo’, nici a lui Ion, dar nici a mai marilor zilelor ce s-au petrecut peste vremi. E un bun al neamului. Asta n-au înţeles cei care diriguiesc destine. Şi puţin le pasă că aurul ţării nu-i al lor. Ci-s „bani” albi, pentru zile negre.

Poate că tot acolo ar fi ajuns. În Britania cea Mare. Sau în altă parte. Deşi experienţa rusească ar fi trebuit să ne facă mai prevăzători. Şi să nu dăm şansă sorţii să repete nemerniciile istoriei.

Ar fi trebui, însă, referendum!

Cu întrebare clară: sîntem de acord să ducem agoniseala ţării acolo şi acolo? Acu’ sîntem puşi în faţa faptului împlinit. Habar n-am avut ce şi cum. Şi, la o adică, nu putem zice nici „mîc”, în cazul în care – Doamne fereşte! – se repetă marea păcăleală de la Bretton Woods. Şi un alt Nixon va declara renunţarea unilaterală la acoperirea în aur a monedei naţionale, lăsînd inflaţia să zburde peste vrerea economiştilor chibzuiţi.

Văd că Isărescului nu-i stă în gît să producă, să-şi vîndă  şi să-şi bea producţia de vin.  Şi nici că vom afla ce politician a îndrăznit, în nimicnicia lui, să şmecherească şi aurul ţării. Vreau însă să găsim o cămăruţă, acolo, unde să pecetluim mica noastră avere. S-o păzim! Şi să n-o mai dăm pe mîna nimănui!