Au reuşit?

RADU VIDA

Unitatea de monolit nu e bună de nimic. S-a dovedit. Ne făceam că sîntem uniţi, pe cînd unul trăgea „cea”, iar altul „hăis”. Mai presus de oameni, aleşi sau puşi, mai presus de lucruri, şi chiar de – ziceţi dumneavoastră! – există un numitor comun, deziderat, dacă nu chiar un ideal, care întinde fire nevăzute, trainice. Şi uneşte. Fac ca lucrurile să funcţioneze. Ţara să fie una! Şi să meargă în direcţia în care merge, pînă la urmă, toată lumea. Spre progres! Cătinel, ca fiinţa noastră posibilă…

Din păcate, alegerile din acest an au provocat clivaje grave. Şi totul pare ca o hazna care trebuie vidanjată. În loc de confruntări de idei, proiecte, opţiuni, am văzut echipele de răspîndaci, care au divizat ţara. Repet: nu contează candidatu’. Pînă la urmă au rămas doi. (Contează cine-i susţine şi, mai ales, cum şi în ce fel abordează problemele). Dar toate acestea nu intră în discursul nostru de astăzi. Importantă e opţiunea. Civilizată. Constructivă. Şi dătătoare de speranţe.

Aceştia sînt, catindaţii, ar spune nenea Iancu. Şi, dacă n-am fi prea trişti, am putea aborda una din formele rîsului caragialesc. Cum treaba-i prea serioasă, apelăm la Eminescu. Vă amintiţi! „Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii/ Măşti cu toate de renume din comèdia minciunii”. Aşa grăia Poetul în Scrisoarea a III-a. Politicieni, dragii de ei! Atunci? Acum? E limpede, însă, că atunci, muşteriii şi vardiştii lui Caragiale vroiau unire. Şi clipeau cu jind peste Munţi, înspre Transilvania. Acum, punem mai presus de orice simbolistica altor neamuri. Iar trăitori aici, de mii de ani, vor să rupă trupul ţării. Înainte de ’89, la Budapesta, „marii patrioţi” de prin libera Europă l-au pus pe Rege să semneze ceva despre o ţară ciuntită de Transilvania Şi a semnat; László Tökes a forţat lucrurile la Revoluţie, doar-doar, în haosul democraţiei de început, va face posibilă desprinderea Ardealului şi alipirea de ţara vecină. Aproape că a reuşit. Dar de punctul 3 de la Timişoara, vă amintiţi? Nu mai spun de alegerea liberalo-libertină de a merge cu un model de portocaliu expirat în hachiţele Băsescului. Iar acum… acţiunea continuă!

Au opintit şi partidele extremiste să dezbine ţara. Da’ de! Cică ar trebui transilvanizată Republica. E ca şi cum ai spune că ar trebui islamizat tot evreul. Şi britanicul. Şi neamţul. Că noi, transilvănenii, am făcut parte dintr-un imperiu mai disciplinat decît cei care au avut nefericirea turbanului şi şalvarilor din sud, nu înseamnă că sîntem mai cu moţ. Iar Mitică cel atît de hulit poate fi, oricînd, asemenea unui Sf. Dumitru. Şi-atunci ce ne facem? Cu ce-i mai bun Rebreanu, faţă de Eminescu, sau Caragiale? Fiecare, luat singur, e tare. Dar împreună… şi numai împreună stau la baza literaturii române.

Texte, veţi zice.
Şi presa „independentă” a devenit dependentă. Ba de unii, ba de alţii. Căci servilismul e o meteahnă veche. Mai veche decît pohta turcului, sau grecului, sau ungurului, sau… Au uitat confraţii de Sfîntul Karkaleki, care propovăduia, prin glasul umoristului şef Caragiale, să fim imparţiali. Echi… E mai tare, se pare, decît Sf. Gambrinus, cel care, pe vreme de secetă, dă un covrig şi un ţap de bere. La tot alegătorul imparţial, vreau să spun.

Mergeţi la vot, oameni buni! Lăsaţi pe alţii, canalii din naştere, să se ocupe de toate mîrşăviile acestei lumii. Spuneţi acolo, în faţa urnei, că firele nu s-au rupt. Că există ceva, mai puternic decît orice manevră jalnică, care să ne ţină împreună. Şi care, realmente, să ne facă mîndri că n-au reuşit, cu tot efortul celor 25 de ani de ticăloşii, mai mult sau mai puţin iscusite, să ne dezbine.