Amurgul gândirii

Până la un moment dat prostia nu doare. După aceea, însă… și atunci prostul cu probleme strânge din dinți, doar nu este într-atâta de prost, încât să observe ceilalți că e prost și pe deasupra îl și doare.

Devine un taciturn, se mobilează, comisural, cu un zîmbet mic, lumea începe să îl privească într-un fel mai special, cu un anume respect, pentru că tăcerea îndelungată înseamnă mult deja vu.

Îi este greu prostului să fie mutul-observator al defecțiunilor sociale, criticul pantomimic al eticii cu poalele suflecate. Mai devreme, sau mai târziu, dar nu mai repede, prostul e chemat în politică, un partid are nevoie de un Prost, pentru ca ceilalți proști, deja înregimentați, să aibă siguranța aripii de cloșcă, știut fiind, că găina bătrînă este în vârstă.

După fiecare întâlnire cu Prostul, proștii se simt mult mai bine, prind curaj, și vine ziua cînd unul face pe deșteptul! Se naște, însă, un precedent periculos, chiar și pentru Prost, fiindcă dacă și el va face pe deșteptul, pilda sa va fi contaminantă, și atunci, dacă nu mai ai proști în partid, nu mai poți face prostii, fiindcă te individualizezi, ești arătat cu un deget iacobin: iaca, a vorbit prostul, s-a înhâit adăpostul!

Prostul nu scade, nici nu crește în prostie, dar mica lui invulnerabilitate, platoșă apărătoare, îi dau o anume încredere și iese la bătaie, în Arenă, indiferent la reguli, la cutume, la jocurile deja făcute. Prezența lui marchează prima din lungul șir de gafe, ce vor face deliciul mulțimii, degrabă-producătoarea sârmei ghimpate a bancului cu proști.

UN om, cu un singur neuron cu mințile la el, l-ar trimite urgent, cu picioare în fund, la ameliorarea stării de prostie, fără vreo speranță de vindecare, dar cine-i prostul care să ajute un prost?

Retras în cetatea oportunismului, stă cu buzele strânse și cu cuvintele alungate de pe pe moșia lingvisticii, la creneluri, așteptând olăcar prețios, dar acesta nu mai vine. De departe, așa, încrenelat, pare o certitudine a victoriei, și târgoveții Cetății Prostania îi cer sfatul.

Îl găsesc cu degetul care ar fi trebuit să îi sprijine tâmpla grea de înțelepciune, în altă parte, scărpinându-și fundul nevorbitor: dezamăgirea e mare, se deschid porțile cele mari și lumea pleacă puhoi.

Prostul rămâne singur, începe să vorbească, să răcnească, să zbiere, toate nespusele de o viață, dar nu e cine să îl asculte.

O oaie, rătăcită liric de turmă, plecată după berbecul cu lâna de aur, se oprește și îl ascultă. Un măgar, aflat în trecere, aude larma dinlăuntru și o întreabă pe oaie despre ce se petrece, dacă se petrece, de ce sunt porțile deschise?

Răspunsul oii este sincer, la obiect, precis: „daea, fiindcă a deschis și Prostul gura!”

Cornel UDREA