Amenzi prosteşti

De multe ori, de prea multe ori, hotărârile luate de cei care ne conduc par a fi emanaţia unor minţi atinse ori de alcoolism cronic ori de prostie congenitală ori de amândouă la un loc. Aşa că, deseori, ori de câte ori văd ce aberaţii sunt în stare să se coaguleze în creierul aleşilor naţiei nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva locul lor este într-un aşezământ cu profil psihiatric destinat persoanelor irecuperabile. Din păcate nici unele dintre ultimele decizii, luate în febra pandemiei, nu fac exepţie de la această caracteristică definitorie.
Una dintre nenumăratele ordonanţe de urgenţă – mărturisesc că le-am pierdut şirul – stabileşte că pentru încălcarea acestora, persoanele fizice pot fi amendate cu sume între 2.000 lei şi 20.000 lei.
La noi, la începutul primăverii, pensia minimă era de fix de 704 lei, cea medie abia ajungea la 1.329 lei, salariul minim era de 1.346 lei, iar cel mediu se ridica la 3.2020 lei. Evident, numărul celor care beneficiază de pensie medie sau salariu mediu este mult mai mic decât al celor care nu au aşa ceva. Spre exemplu, conform Casei Naţionale de Pensii, circa 2 milioane de români (aproximativ 40%) dintre cei 4,94 milioane pensionari iau cel mult 1.000 lei pensie.

Iar situaţia este asemănătoare şi în cazul celor care încă lucrează: numărul celor care au un salariu sub 3.000 lei este mult mai mare decât al celor care se bucură de venituri peste această sumă.
Acuma mă întreb şi eu cum pot plăti nişte oameni cu asemenea venituri asemenea amenzi. Oricum, banii abia le ajung să trăiască, ce vor putea face oare dacă trebuie să achite nişte amenzi mai mari decât veniturile pe care le au? Şi la ce foloseşte asta? Dacă bine am înţeles, amenzile cu pricina au fost stabilite pentru a proteja populaţia, însă dimensiunea sancţiunilor are exact efectul contrar. Nu susţin că încălcarea dispoziţiilor (şi acelea prea ambiguu enunţate) nu trebuie sancţionată, însă în nici un caz pedeapsa nu trebuie să-l distrugă pe împricinat.
Să mai spunem că în alte ţări lovite de pandemie (Italia, Franţa, Spania, Grecia, Germania sau Marea Britanie) amenzile nu se ridică nici la jumătatea celor din România, deşi salariile de acolo sunt de câteva ori mai mari? Haideţi s-o spunem.
Situaţia este agravată şi de zelul excesiv al celor care trebuie să aplice legea, fie ei poliţişti locali sau de alt fel – după mine afirmaţia ministrului Vela cum că doar Poliţia Locală a sărit calul nu stă defel în picioare. Rezultatul este că „oamenii legii” amendează într-o veselie (în mai puţin de o lună au fost aplicate în jur de 200.000 de sancţiuni), şi după cum îi duce capul (cazul amărâtei care a ieşit să-şi bage porcul în curte a devenit deja celebru).
Şi mai grav este că o bună parte dintre formulările ordonanţelor sunt neclare şi interpretabile, că doar aşa stă bine unor prevederi legale, să poată fi aplicate după cum îl taie capul pe fiecare. Pentru un om normal formularea „motive justificate”, care îi permite să iasă din casă, poate însemna ceva, în timp ce pentru un poliţist poate însemna cu totul şi cu totul altceva. Nici sintagma „în apropierea locuinţei” nu face excepţie. Ce înseamnă „în apropiere” dacă vreau să merg în piaţă ca să-mi iau ceapă, dar n-am tarabe lângă bloc?
Inclusiv judecătorii au semnalat aceste aberaţii. Recent, Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, vorbea exact despre asta, şi aprecia că, pe de o parrte, contestarea în instanţă a amenzilor era previzibilă şi, pe de altă parte, că însăşi ordonanţele militare ridică numeroase probleme juridice, inclusiv referitor la limitele pe care acestea le pot dispune prin raportare la prevederile legale şi constituţionale.
Şi dacă inclusiv judecătorii critică o prevedere sau alta, oare de ce minunaţii noştri conducători nu iau în calcul ipoteza de a pune oameni de meserie – juriştii în acest caz – să elaboreze o lege? Aşa ar avea şi mai puţin de lucru.