Alții cu euro, noi cu leul

De câțiva ani buni tot auzim că în câțiva ani România va trece la moneda europeană. S-a vorbit de trecerea la moneda euro în 2012, apoi 2014, 2015 și 2020. Toate aceste variante au fost anunțate cu mult optimist, dar constatăm că nici una n-a fost realistă. Următorul termen – dar nu știu dacă este și ultimul – ar fi 2024. În prezent, 19 din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene se află în zona euro, or printre cele care încă își mențin moneda națională se află și România, alături de Bulgaria, Suedia, Cehia, Croația, Polonia și Ungaria.

Aderarea la zona euro se face în cazul României cu viteza melcului turbat. Vecinii noștri de la sud, bulgarii, au o altă strategie, iar aderarea la zona euro se va realiza înaintea noastră. De ce ei pot și noi ba? Fiindcă în ultimul deceniu, Bulgaria a făcut totul pentru a îndeplini criteriile cerute. României îi va fi foarte greu să intre în această zonă, întrucât stă lamentabil la deficitul bugetar, la datoria publică și nu în ultimul rând la inflație, „materii” la care suntem restanțieri. Calculele guvernanților s-au făcut jucând baba oarba, înțelegând că mărirea pensiilor și a salariilor concomitent cu tăierea adâncă a investițiilor aruncă în aer deficitul bugetar.

Acțiunea guvernanților e ca o bombă cu ceas. În tot răul există și un bine, chiar dacă nu se vede cu ochiul liber: datoria publică. Dezvoltarea greoaie a României frânează aderarea la zona euro. La PIB-ul pe cap de locuitor, România e la coadă în spațiul comunitar, fiindcă nu suntem competitivi, investițiile private și publice nu trec de genunchiul broaștei, veniturile sunt distribuite după ureche, adică inegal, iar infrastructura lasă de dorit. Mai pe românește, nu avem autostrăzi. Țara noastră e prima la inflație, capitol la care nu o concurează nimeni. Or din pricina inflației au crescut dobânzile.

Ce ar însemna aderarea României la zona euro? Pune țara pe harta destinațiilor pentru investitori și facilitează accesul la finanțare pentru companii. În egală măsură, ar reduce riscul valutar, precum și costurile de tranzacții în comerțul internațional.

Însă perspectivele aderării României la zona euro sunt, din păcate, sumbre și îndepărtate, fiindcă procesul este îndelung, iar criteriile oneroase. România nu e pregătită să intre în Mecanismul European al Ratelor de Schimb, care este anticamera zonei euro. Croația ne-a luat-o înainte, deși a aderat la Uniunea Europeană mult mai târziu decât România. În cazul Lituaniei de exemplu, procesul de aderare la zona euro a durat zece ani. În 2015, România îndeplinea criteriile de aderare, respectiv cinci, formulate la Maastricht, iar astăzi mai îndeplinește doar unul singur, cel legat de deficitul bugetar. România are o gaură bugetară cât groapa Marianelor. Ce riscuri implică adoptarea de către țara noastră a monedei europene? Mulți cred că schimbarea monedei va duce la o explozie a prețurilor, însă analiștii economici ne liniștesc din acest punct de vedere și apreciază că o astfel de creștere va fi nesemnificativă. Mai mult, prețurile vor scădea, întrucât vor dispărea anumite costuri legate de cursul de schimb existent în prezent.

Dar până să visăm frumos e necesar să ne trezim din coșmar, căci România și-a pierdut busola și navighează în ape tulburi, necartografiate pe harta economică și politică a Europei. Am impresia că România nu are un plan bine pus la punct și coerent în ceea ce privește aderarea la zona euro, ci un raport cât o teză de doctorat, de peste 300 de pagini sau, dacă vreți, o analiză în care sunt înșirate condițiile. Dorim să știm ceva ce nu cunoaștem.