Alianţe

RADU VIDA

E bine? Nu e bine? Dacă te dai cu unii, înseamnă că eşti duşmanul celorlalţi. Pierzi. Cîştigi. Pînă la urmă eşti tot singur. Cei mici sînt sateliţii celor mari, iar cei mari mereu au ceva de împărţit. Şi, de cel mai multe ori, nu-i bine nici cu unul, nici cu celălalt. Dar presiunile sînt enorme. Şi arareori reuşeşte cîte unul să se declare, şi chiar să fie, neutru.

Nici că că, nici că că… cum zice un celebru scheci.
Să fii în Comunitatea Statelor Independente înseamnă să ai tratament… special în UE. Dacă eşti în NATO înseamnă că eşti împotriva unor vecini care nu sînt, iar dacă nu eşti în Grupul de la Vişegrad, înseamnă că vrei în Schengen… Ajunge! Cred că aţi prins ideea. Lumea e plină de alianţe, iar bunele intenţii apar în ochii altora ca duşmănie curată. Dar, cum spuneam: doar libertatea contează cu adevărat. Restul e legămînt temporar, chiar dacă alianţa se întinde pe cîteva secole.

Scoţia, spre exemplu.
Un pămînt stîncos. Cu oameni ca stîncile şi vînturile ce-i modelează existenţa. Hotărîţi. Neînfricaţi. Cumpătaţi. Care nu uită şi nu iartă. Pe la 1200 şi ceva William Wallance a aprins flacăra independenţei. Pentru scoţieni, el şi faptele sale au devenit simbolul independenţei naţionale. Pentru englezi? Însuşi Anticristul! După el, regele Robert de Bruce a şi obţinut mult rîvnita liberate. E drept, pentru scurt timp. Dar oamenii n-au uitat. Şi au transmis din generaţie în generaţie acest deziderat. Nici Maria I Stuart n-a reuşit. Şi nimeni altcineva. Dar în galeză şi scoţiană cuvîntul independenţă are conotaţii aparte.

Mai sînt puţine zile pînă la Referendum. Şi, pentru prima oară, zilele trecute un sondaj a dat cîştig de cauză celor care vor spune da: Scoţia să se despartă de Marea Britanie. Cea care, sute şi sute de ani, a fost stăpînă. A oferit privilegii. A îngăduit. A dezvoltat această parte a lumii. Degeaba. Sentimentul acesta e, poate, mai puternic decît toate bunătăţile din lumea asta. N-a contat nici faptul că UE spune pas celor care fac pe nebunii. N-a contat nici că unii oameni de afaceri ai Scoţiei au aşa interese în Regatul Unit, încît sînt, pe faţă, contra curentului majoritar, împotriva dezlipirii de Marea Britanie. Va înflori ciulinul – floarea simbol al acestor oameni aspri – în septembrie, atunci cînd Graţioasa Sa Majestate a îngăduit Referendum? Nu ştim. Vor hotărî la vot 5 milioane de scoţieni. Şi-i vor susţine dinafara graniţelor alţi 20 de milioane. Va fi un schiltron paşnic (strategie a eroului naţional Wallance, care a postat suliţaşi picţi şi galezi pentru a opri cavalcada cavaleriei engleze, iar metoda a dat roade la vremea ei). Dar, pentru vremurile moderne un simplu da va reprezenta un precedent. Albannaich în loc de Scotland? Poate. Dar cine urmează? Catalanii? Bascii? Flamanzii?… Şi, mai ales, cu cine se vor alia aceşti independenţi? Pentru că, vedeţi dumneavoastră, ca orice lucru în lumea asta, şi independenţa are un preţ.

Şi, cînd eşti mic…
Putem reciti începutul acestui editorial. Şi indiferent cît am glosa pe subiect, ajungem la concluzia că lumea asta e făcută din alianţe care, la un moment dat, trebuie să se strice. Şi să se nască alte alianţe, pentru ca…

Unii vor fi de acord cu independenţa Scoţiei. Alţii nu. Cert este că, peste cîteva zile, se va hotărî tot. Paşnic. Pînă atunci, nu ne rămîne decît să bem un whisky scoţian adevărat (apă vie, în limba vechilor briţi), să îngînăm în bună pace versuri din marele Robert Burns şi să aşteptăm. Va ieşi monstrul Nessie din Loch Ness? Sau vor cînta din cimpoi toţi apărătorii kiltului în faţa denigrării grosolane cum că… tradiţia n-ar fi decît o biată fustă?