ALEXANDRU IOAN CUZA, DOMNUL UNIRII, AL FĂURIRII ŞI MODERNIZĂRII STATULUI NAŢIONAL ROMÂN (II)

În domeniul justiţiei au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era, totodată, şi instanţă de recurs.

În timpul lui Cuza a luat fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta avea misiunea să apare integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-au înfiinţat Ministerul de Război, Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.

După mandatele de prim-minişti ale lui Barbu Catargiu şi Creţulescu, şi eşuarea lui Cuza de a-şi aplica programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia, ca primă reformă, secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863), adică luarea pe seama statului a întinselor domenii acumulate de-a lungul timpului, prin donaţiile domnitorilor şi boierilor.

Aproximativ un sfert (25%) din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului, ceea ce a mărit suprafaţa de care dispuneau autorităţile pentru viitoarea împroprietărire.

Ostilitatea conservatorilor, a  stăpânilor de moşii, care aveau majoritatea în Cameră, faţă de planurile domnitorului de a realiza reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor, l-a forţat pe Cuza să recurgă la lovitura de stat din 2 mai 1864, când dizolvă Adunarea şi supune ratificării poporului, prin plebiscit, un „act dezvoltător” al Convenţiei, numit Statut. Atribuţiile principale ale Camerei treceau asupra domnitorului şi a noilor instituţii centrale de stat create. S-a adoptat o nouă Constituţie, o nouă lege electorală, asigurând o bază mai largă Parlamentului.

Cu un nou Parlament favorabil, domnitorul continuă seria de reforme economice. La 14 august 1864 se decretează legea agrară şi legea rurală, prin care se desfiinţează iobăgia seculară din ţara noastră.

Una dintre consecinţele imediate ale aplicării acestor legi a fost acordarea de 2.038.640 ha de pământ unui număr de 511.896 familii de ţărani, deci, în medie, 4 ha de familie. În memoria colectivă a ţăranilor, Cuza a rămas ca marele binefăcător, care le-a dat pământ, râvnit cu atâta sete.

Prin „Legea instrucţiunii publice” de la 1864 se proclamă obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior sau universitar de trei ani. Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi, şi poartă numele domnitorului. A doua va fi cea din Bucureşti, în 1864. Cu ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.

Oarecum contrar cursului pe care viaţa poporului român îl luase, la 11 februarie 1866, Cuza a fost obligat, sub ameninţarea armelor, să abdice de la tron. În actul de abdicare se spunea: „Noi, Alexandru Ioan Cuza I, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor”.

Abdicarea lui Cuza nu a fost un act liber consimţit. El a fost obligat să abdice, în urma unui complot. Practic, aproape toată elita politicii româneşti, în frunte cu marile personalităţi ale vremii, precum I. Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp, Ioan I. Brătianu sau Ioan Cantacuzino a fost implicată în răsturnarea de la putere a domnitorului Unirii. Inclusiv armata l-a trădat pe Cuza. Complotiştii au reuşit să atragă de partea lor pe unii comandanţi militari din Bucureşti, inclusiv pe comandatul gărzii palatului domnesc, Leca Dimitrie.

Forţele politice ostile domnitorului s-au aliat în ceea ce s-a numit „monstruoasa coaliţie”: radicalii liberali şi-au dat mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ceea ce avea să-i fie fatală domnitorului. Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu erau atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădea tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate „prea revoluţionare” ale lui Cuza.

Lovitura de stat şi Legea rurală i-au adus mulţi duşmani lui Cuza. Moşierii erau nemulţumiţi fiindcă li se luase o parte din pământ. La aceasta se adăuga starea grea a finanţelor: bugetele se soldau cu deficite, salariile se plăteau cu mari întârzieri. Viaţa personală a domnitorului a stârnit antipatii. Prezenţa armatei „domneşti”, înconjurarea de o Camarilă de joasă calitate, legăturile lui cu Maria Obrenovici, înlăturarea vechilor sfetnici şi prieteni, a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, la 26 ianuarie, şi afirmarea, în mai multe rânduri, a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani, l-au silit pe Cuza să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.

La câteva zile după abdicarea la tron, Cuza, soţia şi cei doi copii au fost scoşi afară din ţară şi trecuţi graniţa la Predeal.

Domnul Unirii şi al marilor reforme a fost nevoit să-şi petreacă restul vieţii dincolo de hotare, la Viena, Paris şi apoi la Heidelberg. Boala îi curmă zilele la 15 mai 1873, când se afla în Germania, la Heidelberg. Se stingea, departe de ţară, unul dintre cei mai mari fii ai ei, unul dintre cei care au contribuit mult la înălţarea şi întărirea patriei.

Trupul celui dispărut a fost adus la Ruginoasa. De-a lungul liniei ferate, pe care era adus carul mortuar, de la intrarea în ţară, se strânseseră zeci de mii de ţărani, veniţi, unii, de la mari depărtări, să mai vadă o dată pe cel care le dăruise pământ, făcându-se să se simtă oameni liberi şi cetăţeni. Cuvântul de despărţire a fost rostit de Mihail Kogălniceanu, care a subliniat că Alexandru Ioan Cuza a simbolizat „renaşterea României”. „Nu greşelile lui l-au răsturnat” pe Cuza, „ci faptele lui cele mari”. Într-adevăr, faptele cele mari au intrat în legendă şi istorie. Astăzi, rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc la biserica Trei Ierarhi din Iaşi, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1 .Florian Constantiniu, O istorie sinceră a Poporului Român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

2. Mihail Bărbulescu ş.a., Istoria României, grupul Editorial CORINT, Bucureşti, 2007.

3. Ioan Sălcudean, O viaţă de om dedicată slujirii patriei. Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), NAŢIUNEA, nr. 548, 2010.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN