Actul de la 23 august 1944 şi consecinţele lui imediate: Depunând armele prin capitulare necondiţionată, România este pusă la dispoziţia Uniunii Sovietice (II)

(urmare din numărul de ieri al ziarului)

În seara zilei de 23 august 1944, orele 22, postul naţional de radio a difuzat Proclamaţia Regală către ţară, în care se afirma:

,,România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează luptele şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită”.

Cu excepţia acestei din urmă afirmaţii, cele expuse în pasajul citat erau neadevăruri. În momentul respectiv, armistiţiul nu fusese convenit, nu exista un document de drept internaţional. El va fi încheiat abia la 12 septembrie 1944. Ceea ce i se oferea României era doar capitularea necondiţionată. România depunea armele, punându-se la dispoziţia Uniunii Sovietice, aşteptând să i se decidă soarta.

Starea de război a României cu Naţiunile Unite a încetat doar la 12 septembrie 1944, oferindu-le trupelor sovietice suficient răgaz pentru a dezarma unităţi întregi de militari români, care prin aceeaşi proclamaţie regală, precum şi prin mijloacele de comunicare ale armatei, primiseră ordinul de a nu trage şi de a înceta imediat lupta împotriva trupelor sovietice care deveniseră aliate. Profitând de această ocazie, în acele câteva zile, sovieticii au reuşit să captureze, transformând în prizonieri, aproximativ 150.000 militari români de pe teritoriul Moldovei pe care i-au plasat în lagărele ruseşti care se întindeau până în Siberia, încât mulţi dintre ei nu au mai ajuns niciodată acasă.

Încă înainte de încheierea acordului de procentaj între Stalin şi Churchill (octombrie 1944), prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României după august 1944, la fel şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a U.R.S.S. la hotarele ei vestice, au plasat România sub apărarea totală a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de această dată după voinţa Kremlinului.

Încă de a doua zi, pentru societatea românească a devenit limpede că: ,,Era rău cu ‘der, die, das’ / Dar mai rău cu ‘davai ceas’ ”. Pe măsura înaintării Armatei Roşii, care ignora cu desăvârşire schimbarea intervenită în orientarea României şi care, în consecinţă, s-a dedat la nenumărate jafuri, violuri şi alte atrocităţi asupra populaţiei civile, justificând aceste abuzuri, comandamentele sovietice au argumentat că armistiţiul nu a fost încheiat.

Delegaţia română pentru semnarea convenţiei de armistiţiu, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, a plecat la Moscova pe 29 august 1944. A fost primită de Molotov abia în 12 septembrie 1944, când textul convenţiei de armistiţiu era stabilit de către sovietici. În cadrul contactelor oficiale, sovieticii nu au acceptat nici o sugestie din partea delegaţiei române, iar Molotov a avut o atitudine dispreţuitoare faţă de români, tratându-i ca pe nişte învinşi în război.

Convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite s-a semnat la 12 septembrie 1944 la Moscova, depăşind cadrul unui armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a-şi impune voinţa în România şi faţă de care Anglia şi Statele Unite ale Americii nu au schiţat niciun gest de dezaprobare. Prin Convenţie, România era considerată stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul de cobeligerant.

Convenţia de armistiţiu prevede recunoaşterea anexiunilor sovietice din 28 iunie 1940 (Basarabia şi nordul Bucovinei), despăgubiri de 300.000 milioane de dolari, plata urmând să fie facută în decurs de şase ani în mărfuri (petrol, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, maşini etc.) şi asigurarea libertăţii de mişcare pentru trupele sovietice pe teritoriul României. Pe lângă aceste cereri, România era obligată să întreţină armata sovietică de ocupaţie, peste 1.000.000 de soldaţi, semnificând un efort financiar de 2 miliarde de dolari S.U.A., la cursul din perioada 1944-1945.

O altă cerere a convenţiei de armistiţiu era ca guvernul român să se angajeze în efortul de purtare a războiului cu cel putin 12 divizii de infanterie echipate complet.

Convenţia constata nulitatea arbitrajului de la Viena şi restituirea către România a Transilvaniei sau a celei mai mari părţi a ei, eliberarea urmând a se face prin lupta comună a forţelor armate sovietice şi române. În cursul discuţiilor, două situaţii anunţau un viitor întunecat: refuzul Uniunii Sovietice, sprijinit de ambasadorul Angliei şi S.U.A, de a se înscrie în convenţia de armistiţiu, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României la încheierea păcii şi aprobarea automată dată de cei doi ambasadori – reduşi la anevoioasa situaţie de a fi două marionete manevrate de Molotov – a tuturor poziţiilor sovietice. De altminteri, în textul convenţiei de armistiţiu, de fiecare dată când era menţionat Înaltul Comandament Aliat, el trebuia urmat de cuvântul (sovietic). Toate acestea fiind spuse, era limpede că U.R.S.S. era partenerul de armistiţiu al României şi nu Naţiunile Unite, cum se spunea în proclamaţia regală din 23 august 1944.

În perioda 29 iulie-15 octombrie 1946, la Paris, au loc lucrările Conferinţei de Pace. Scopul acesteia era să discute şi să semneze Tratatele de Pace cu ţările învinse în război, aliate ale Germaniei: Italia, Ungaria, Bulgaria, România şi Finlanda.

Delegaţia României la Conferinţă a fost condusă de Gheorghe Tătărescu, ministru al Afacerilor Externe şi vicepremier. Neoficial, lider era considerat Gheorghiu Dej, prim-secretar al Partidului Comunist. Activitatea delegaţiei române s-a desfăşurat în limitele îngăduite de sovietici.

Într-o discuţie cu Maurer (membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace), Molotov a stăruit că nici o problemă a relaţiilor sovieto-române nu trebuie discutată la Paris, ci ulterior, după încheierea Conferinţei de Pace.

La aceeaşi conferinţă, Molotov, iritat de întâlnirile membrilor delegaţiei române cu reprezentanţii occidentali, i-a convocat pe Maurer şi Bârlădeanu şi le-a comunicat că ,,toate contactele românilor cu delegaţiile occidentale vor trebui să înceteze, mai ales cu delegaţiile S.U.A. şi Marii Britanii, dacă permisiunea pentru astfel de convorbiri nu a fost cerută mai dinainte şi primită”.

Aşadar, delegaţia română avea de rezolvat trei obiective în cadrul conferinţei:

1. Recunoaşterea oficială a apartenenţei întregii Transilvanii la România

2. Obţinerea statutului de cobeligerant

3. Reducerea cât mai mult posibil a cuantumului reparaţiilor şi despăgubirilor.

În capitala Franţei, delegaţia română a fost confruntată cu cererea Ungariei de a obţine – pornind de la prevederea convenţiei de armistiţiu că Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” va fi restituită României – o suprafaţă de 22.000 km pătraţi din teritoriul transilvan.

Noile revendicări ale Ungariei au fost, apoi, limitate la 4.000 km pătraţi, adică o fâşie la frontieră care să dea Ungariei oraşele Arad, Oradea, Carei şi Satu-Mare. Cererile ungare au fost respinse la Conferinţa de Pace, care a decis că întreaga Transilvanie aparţine României.

O gravă injustiţie a fost, însă, neacordarea statutului de cobeligerantă României, în ciuda contribuţiei ei majore la victoria asupra Germaniei. Absenţa acestui statut (acordat însă Italiei) priva clauzele economice ale tratatului, şi în primul rând despăgubirile de război, de 300.000 dolari.

Tratatul de Pace, semnat la 10 februarie 1947 cu statele învinse, reprezenta „certificatul de naştere” al noii ordini europene, care servea interesele lui Stalin; nu mai era un secret că delegaţia sovietică a avut ultimul cuvânt în hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris.

Prin încheierea tratatului, învingătorii au hotărât geografia noului stat român (cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei). Ceea ce numim noi Regatul României între 1944 şi 1948 a fost în realitate starea de dependenţă totală a fostului stat român faţă de învingători – Marea Britanie şi Statele Unite retrăgându-se din autoritatea aliată în favoarea unei autorităţi sovietice depline, sancţionate ca atare prin documentele internaţionale succesive emise între anii 1946 şi 1989. În decembrie 1989, deşi trecuseră 45 de ani, Statele Unite au legitimat o intervenţie militară a Uniunii Sovietice împotriva României. Temeiul juridic al dreptului de intervenţie al U.R.S.S., recunoscut de S.U.A, era Tratatul de Pace de la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial.

Prof. univ. dr.
Ioan BOJAN