Actul de la 23 august 1944 şi consecinţele lui imediate: Depunând armele prin capitulare necondiţionată, România este pusă la dispoziţia Uniunii Sovietice (I)

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Ion Antonescu intra în război, alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor cotropite de aceasta în 28 iunie 1940. Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, în perioada 22 iunie-26 iulie 1941, s-a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române, cu un preţ ridicat de sânge: 25.000 morţi, răniţi şi prizonieri.

Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice s-a făcut „din mers”, la ordinul generalului Antonescu, care nu a cerut aprobarea nimănui, fiind criticat de liderii P.N.Ţ şi P.N.L şi de o serie de generali ai Armatei Române. Deşi nepregătită pentru o încleştare de amploarea celei din Est, armata română a făcut faţă situaţiei dificile de pe front. Bătălia pentru cucerirea Odesei, în perioada 18 august-16 octombrie 1941, s-a făcut cu un preţ ridicat de jertfe: peste 98.000 morţi, răniţi şi dispăruţi.

În vara anului 1942, un mare număr de efective româneşti, 26 de divizii, au luat parte la ofensiva de amploare din sudul Rusiei şi Caucaz. Trupele române au participat la luptele de la sud de Harkov (mai 1942) şi la cele pentru cucerirea Sevastopolului (7 iunie-iulie 1942), precum şi la luptele pentru cucerirea Stalingradului (noiembrie 1942-ianuarie 1943). După înfrângerea catastrofală a germanilor în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s-a convins că Hitler nu mai poate câştiga războiul. Deşi a continuat să participe activ alături de trupele germane la războiul purtat pe teritoriul Rusiei, în acelaşi timp, Antonescu a făcut demersuri împreună cu opoziţia democratică condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea păcii cu statele beligerante occidentale (S.U.A. şi Marea Britanie), evitându-se, în prima fază, tratative şi acorduri cu Uniunea Sovietică.

La sfârşitul lunii februarie 1944, un emisar al opoziţiei, prinţul Barbu Ştirbei, pleacă la Cairo cu aprobarea mareşalului Ion Antonescu. Acesta urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S. în vederea încheierii armistiţiului. Dar, la Conferinţa Miniştrilor Afacerilor Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s-a stabilit ca: ,,guvernele celor trei mari puteri să se informeze reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente ale unei ţări, cu care una dintre părţi se află în război”. Aşadar, toate încercările lui Maniu sau ale lui Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de Externe, de a negocia în secret numai cu occidentul, au fost inutile. Lipsa de progres în discuţii şi, după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo, a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s-au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontai şi cu ambasadorul României, Frederic Nanu. Contactele cu Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniau pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu. Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi-a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându-i trei cereri: perioada de 15 zile pentru reglementarea raporturilor cu Germania; existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului; şi moderaţie în stabilirea cuantumului despăgubirilor.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu-se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi. În faţa dezastrului ce ameninţa România, grupurile politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a-şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu U.R.S.S.

La 22 iunie 1944 s-a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării P.N.Ţ, P.N.L, P.S.D şi P.C.R, în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

Regele Mihai a colaborat cu mareşalul Antonescu până la intrarea în opoziţie discretă faţă de acesta. O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (S.S.I) din ianuarie 1942 sublinia faptul că primele raporturi comune evidente ale regelui Mihai cu opoziţia antonesciană datează din 24 ianuarie 1942 când, sub influenţa Reginei Elena, anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie, spiritul regelui a fost treptat format împotriva a ceea ce s-a numit dominaţia germană. Conducerea celor două grupări de opoziţie (P.N.Ţ şi P.N.L) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva lui Antonescu, cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942.

Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Antonescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Deoarece regele era considerat formal capul oştirii, complotiştii sperau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei anti-antonesciene, aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri de armate sovietice şi-au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de tancuri şi infanterie susţinute de avioane de asalt. Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseseră până la 20 km adâncime. Antonescu s-a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa trupelor germano-române, încercând să oprească retragerea şi ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani, Nămoloasa, Galaţi. Mareşalul Antonescu s-a întors pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, la ora 18, convins că situaţia era pierdută.

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, la guvern a sosit o telegramă de la Stockholm, prin care sovieticii acceptau negocierea şi semnarea unui armistiţiu cu mareşalul Antonescu. Însă, Grigore Nicolescu Buzeşti, care lucra la cifrul guvernului, nu predă telegrama lui Antonescu sau Guvernului, ci o predă regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, alege să nu comunice nimic din conţinutul telegramei lui Maniu şi Brătianu, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motiv că refuză să încheie armistiţiu cu Uniunea Sovietică. Pentru aceasta, mareşalul trebuia chemat la Palatul Regal. Venit la palat în jurul orei 15.30, Mihai Antonescu, viceprim-ministru şi ministru de Externe, cere regelui permisiunea de a pleca fără învoirea mareşalului la Cairo, cu un avion, având depline puteri pentru a încheia el armistiţiul. Regele refuză categoric cererea sa şi îl invită să participe la audienţa cerută de Ion Antonescu.

Ion Antonescu soseşte la palat la ora 16.05. Audienţa s-a desfăşurat într-o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. La această audienţă au participat Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Nicolescu Buzeşti Stârcea – Mareşalul Palatului, Mircea Ioniţiu – secretarul particular al regelui, colonelul Emilian Ionescu, iar pe un culoar din spate, maiorul Anton Dumitrescu şi cei trei plutonieri.

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu, în ultima lor întâlnire (orele 16.15-16.58) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii; pâna atunci, luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani, Nămoloasa, Brăila Galaţi (160 km, cu 1.600 de cazemate de beton) s-ar prăbuşi.

Antonescu informa că, în aceeaşi după-amiază, aştepta răspunsul lui Hitler de a ieşi din război. În opinia regelui, acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe de alianţa cu Germania.

Într-o clipă de panică şi emoţie, suveranul iese din încăpere şi se sfătuieşte cu membrii camarilei sale într-o cameră alăturată din palat, hotărând arestarea lui Antonescu. La un semnal al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri, condusă de maiorul Dumitrescu, a pătruns în sala de audienţă cu armele în mână, trecând la arestarea mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmată de cea a unui şir de colaboratori apropiaţi chemaţi la palat şi arestaţi imediat), suveranul a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din B.N.D – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat (fără portofoliu) – reprezentantul P.C.R. deţinând cu titlu provizoriu şi portofoliul justiţiei, pentru a asigura eliberarea din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti. Noul guvern a hotărât ieşirea imediată a României din alianţa cu Germania şi trecerea de partea Naţiunilor Unite.

Prof.univ.dr. Ioan BOJAN

(continuare în numărul de mâine al ziarului)