2014 – Un an de spectacole şi enigme politice

ILIE CĂLIAN

Anul care se încheie a avut o calitate incontestabilă: a fost, cel puţin pentru analiştii politici, cel mai spectaculos din ultimii zece. Mai întîi, pentru că a avut două alegeri: pentru Parlamentul UE şi pentru Preşidinţia României. Cele două evenimente nici n-ar fi chiar atît de spectaculoase, dacă n-ar fi fost “ornate” de alte elemente. Astfel, la europarlamentare a cîştigat ceva noul partid al preşedintelui Băsescu, PMP, care s-a şi înscris în Partidul Popular European. Iar alegerile prezidenţiale au coincis cu retragerea de la preşedinţie a lui Traian Băsescu – despre care “gurile rele” ziceau că ar fi fost pregătit “sufleteşte” să-l imite pe Putin şi să preia Guvernul, dacă ar fi avut suficientă majoritate parlamentară – ceea ce nu s-a întîmplat şi e greu de crezut că s-ar putea întîmpla după alegerile parlamentare din 2016. În orice caz, este prea puţin probabil ca noul preşedinte să agreeze o astfel de formulă şi să preseze asupra fostului său partid şi a partenerilor (adică, asupra noului PNL) să-l desemneze pe Băsescu premier, dacă, în 2016, noul PNL ar obţine majoritatea parlamentară.

Înainte de desfăşurarea acestor două alegeri s-au petrecut, de fapt, cele mai spectaculoase evenimente. A fost vorba, întîi, de avansul aparent impetuos al PMP, partidul lui Băsescu şi al “intelectualilor lui Băsescu” – în fruntea căruia a ajuns, pînă la urmă, “protejata” preşedintelui Băsescu, Elena Udrea. Dar, mai ales, a fost “ruperea” USL, care părea să dăinuiască şi să cîştige, pentru Crin Antonescu, preşedinţia României fără niciun fel de emoţii. Numai că PNL se contrează violent cu PSD, cerîndu-i acestuia, pentru Klaus Iohannis, şi postul de ministru de Interne, şi pe cel de vice-prim-ministru, în urma demisiei unor miniştri liberali. Ponta a insistat asupra ideii că vice-prim-ministrul Iohannis ar trebui să se ocupe de Finanţe, conform structurii Guvernului, cum o stabilise Parlamentul. Apoi, după europarlamentare, urmează “bomba”: întîi Iohannis, apoi Antonescu îşi dau demisia din funcţiile de conducere a PNL. Numai că, imediat după aceea, Iohannis se autopropune preşedinte, Antonescu renunţă şi la candidatura la Preşedinţia României, iar PNL întinde mîna foştilor adversari din PDL (cu care, de altfel, împărţise guvernarea începînd cu 2005) şi declară că fuzionează pentru a realiza o Dreaptă foarte puternică.

S-a discutat mult (şi atunci, şi după aceea), despre cauzele sau scopul acestei mişcări, prin care PNL a renunţat la doctrina liberală, pentru a se afilia la popularii din Parlamentul UE. S-a avansat ideea că, din adîncă adversitate faţă de Băsescu, liberalii au dorit fuziunea cu PDL pentru ca nu cumva, după plecarea de la Cotroceni, Băsescu să preia, din nou, PDL şi să-l fuzioneze cu PMP. Aşa o fi. Dar de ce n-a rămas Antonescu la conducerea PNL şi, implicit, cel mai ferm candidat la conducerea partidului “fuzionat”? Adică, de ce nu s-a făcut o “rocadă” corectă între Iohannis şi Antonescu?! S-a mai spus că a fost preferat Iohannis drept candidat la Preşedinţia României pentru a “îmbuna” Germania. Aşa o fi – dar de ce a ieşit complet din joc Antonescu?! Enigmă!

În fine, cel de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale a fost cu adevărat spectaculos: în pofida a ceea ce se credea, în general, Ponta a pierdut. Dacă ne gîndim mai bine la ceea ce se petrecuse înainte şi la acea enigmă, am putea înţelege că în politică se pot întîmpla multe lucruri enigmatice. De pildă: la un moment dat, megalomana Elena Udrea îi ceruse lui Iohannis să se retragă din competiţie şi să-i lase ei sprijinul întregii Drepte – pentru ca, înaintea ultimului tur de scrutin, Băsescu să le ceară tuturor “băsiştilor” (el însuşi a folosit acest termen) să-l voteze pe Iohannis. O fi făcut-o doar din ură faţă de Ponta şi PSD, sau din calcul?! Enigmă!

Vor continua enigmele şi în 2015? Ar fi, desigur, distractiv. Dar folositor ne-ar fi – nouă, celor mulţi?…