Turism la sfîrşit de săptămînă: M-am suit în dealul Clujului

Dar, nu ca să-i „duc o floare badelui”, cum spune cîntecul popular, ci ca să mă opresc şi să arunc o privire repede peste o aşezare pe lîngă care am trecut de nenumărate ori pînă acum, fără a mă învrednici la o cît de mică observare.

Cam aşa se întîmplă în viaţă şi cu relaţiile noastre: tindem să-i favorizăm pe necunoscuţii care nu ne aduc mari foloase şi să-i neglijăm pe cei apropiaţi sufletului nostru, dar desigur, care ne stau toată ziua în faţa ochilor. Ce bine ar fi să fie invers!

Cu aste gînduri în minte am am intrat în comuna Feleacu, şi am virat maşina cotind pe a doua străduţă care se deschide pe stînga, cum mergem spre Turda, şi am început să coborîm vreo 200 m de la vîrful dealului. Uliţa prăfoasă s-a deschis imediat într-o incintă largă împrejmuită de case. Am oprit maşina şi, privind către creasta dealului, am recunoscut fără greşeală vechea biserică ce, poate, a marcat începutul păstoririi religioase în Ardeal.

Cînd intrăm în subiectul organizării bisericeşti timpurii a românilor din Transilvania, primul lucru pe care-l putem spune e că informaţii precise din acea vreme nu prea sînt. Istoria suficient de precisă a organizării bisericeşti din Transilvania începe o dată cu episodul efemerei uniri a ţarinilor româneşti de sub Mihai Viteazul. Se ştie, însă, că pe la 1234, papa Grigorie al XI-lea s-a adresat regelui Ungariei cu rugămintea de a-i trece pe valahii schismatici din aceste teritorii sub un episcopat catolic, deoarece ei primesc sfintele taine de la „pseudo-episcopi” (adeseori itineranţi) ce ţin de ritul grecilor şi nesocotesc puterea spirituală romano-catolică. Mărturia unei vieţi şi organizări bisericeşti episcopale în Transilvania ne este dată de existenţa numeroaselor biserici ortodoxe din piatră clădite în secolele XIII şi XIV. Despre Feleac se cunoaşte sigur că înspre sfîrşitul secolului al XV-lea a fost sediul unei episcopii ortodoxe a românilor din comitatul Clujului. Daniil, Marcu şi Petru sînt numele celor trei episcopi care au păstorit din biserica Feleacului, Petru fiind ultimul vlădică, după care i se pierde urma în negurile tulburi ale istoriei.

La biblioteca universitară din Cluj poate fi consultat Liturghierul slavon de la 1481 de la mînăstirea Feleacului, mărturie cel puţin aparentă a primordialităţii aşezămîntului pastoral din Feleac, cînd luăm în seamă informaţiile istoricului Nicolae Iorga care relatează despre funcţionarea episopiei Vadului începînd din 1523. Se spune că Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a aparţinut de vechea mînăstire care nu mai există (deşi între cele două locaţii este o distanţă mare ) şi că a fost construită în locul unui mai vechi aşezămînt din lemn şi terminată la 1516. Se mai spune că realizarea bisericii din piatră a fost iniţiativa domnitorului Ştefan cel Mare, ale cărui politici de epocă au interferat pentru un timp cu puterea transilvană şi ungară, dar această întemeiere este apreciată de un istoric ca fiind un mit politic. Nicolae Iorga a avansat ipoteza că biserica este mult mai veche, chiar din epoca lui Iancu de Hunedoare. Este un monument de arhitectură gotică de tip biserică-sală, cu picturi murale şi icoane din secolul al XVIII-lea. Dar, clădirea nu mai păstrează forma originală, fiind restaurată la dispoziţia regelui Ferdinand, în 1925, cînd i s-a adăugat turnul (clopotniţa) şi s-a renovat pronaosul, după planurile eminentului arhitect Kos Karoly (1883-1977), clujean care, printre altele, a proiectat şi vestita biserică reformată cu cocoş de pe strada Moţilor.

Urc cu pietate pe cărarea îngustă lăsată slobodă printre proprietăţile gospodarilori după obiceiuri numai de ei ştiute, trec prin cimitirul din incinta bisericii şi după cîteva minute ajung la destinaţie. Îmbrăţişez cu toată aviditatea simţurilor stîrnite de atracţia necunoscutului înfăţişarea exterioră a lăcaşului, pătrund cu smerenie în sala unde de sute de ani buni credincioşii au înălţat Domnului rugi pentru persoane, neam şi credinţă şi mă învîrtesc împrejurul clădirii.

Cobor cîţiva metri de la intrarea bisericii pe versantul care se deschide spre vest, către şoseaua naţională, pînă ajung într-un punct din care cîteva opere de artă mi se înfăţişează cu semnificaţie. Mai întîi, bustul de bronz al voievodului Ştefan cel Mare, ridicat cu aprobarea lui Nicolae Iorga şi finanţat de scriitorul moldovean Gheorghe Sion (1882-1892). Dacă iniţiativa sa ridică un semn de mirare poate că este suficient să amintim că Sion a fost traducătorul lucrării „Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Munteneşti şi a Moldovei”, scrisă de eruditul grec Dionisiu Fotino şi publicată la Bucureşti în 1859. Domnitorul moldovean priveşte către şosea cu măreţie veselă, mulţumit cu realizările sale pămînteşti şi spirituale pentru care a fost trecut de biserica ortodoxă în rîndurile sfinţilor. Le cunoaştem.

La cîţiva metri înapoia sa, bustul lui Ştefan Micle (1820-1879), fiului satului Feleac priveşte cu seninătate înţeleaptă la rîndul său spre drum. S-a născut cu o sete neostoită de învăţătură şi a demonstrat că la ştiinţă, dacă se învaţă, poate ajunge şi vlădica, dar şi opinca. A luptat ca tribun la 1848. A fost invitat ca profesor la Academia Mihăileană de la Iaşi. Şi mai presus de toate, a lăsat-o pe soţia sa, Veronica din Năsăud, cu vreo 30 de ani mai tînără, să ţină saloane literare, întreţinînd vie flacăra muzelor şi pe geniul tinerilor poeţi. L-a cunoscut pe Eminescu, ca de altfel şi soţia sa. Şi-a făcut datoria ca om, ca soţ, ca cetăţean.

Încă cîţiva metri mai înapoi se înalţă nu un bust, ci o troiţă închinată eroilor felecani pieriţi în ultimul război mondial. Din neagra şi vechea cruce de lemn privirile lor se îndreaptă tot spre şosea. Cu siguranţă că se simt cu toţii singuri şi aşteaptă cu speranţă şi bucurie sosirea vreunui călător căruia să-i vorbească cu şoaptele vîntului despre petrecerea prin lume şi eternitatea împlinită. Că odată au fost şi ei oameni cu visuri, bucurii şi dureri. Că nu şi-au risipit viaţa zadarnic. Am sentimentul că toţi îmi vorbesc şi le vorbesc şi eu, iar lucrul acesta mă pătrunde de o bucurie tristă.

Mai zăbovesc puţin prin cimitirul vegheat de un obişnuit monument religios, un „Isus răstignit”. Crucea este ornată frumos cu motive ţărăneşti şi ezoterice pline cu semnificaţii care-mi scapă. Sub picioarele pironite ale Mîntuitorului în suferinţă, care a învins moartea, zăresc atribute pămîntene încărcate cu naivitate plugărească: doi îngeri, Maica Domnului şi unelte încrucişate, cum sînt un ciocan şi o scară, un compas cu o riglă, pe urmă potirul utrachist al euharistiei prin vin. Sînt o clipă descumpănit pentru că am impresia că respectivele expresii ale gîndirii simbolice se îndepărtează de la canoanele artei religiose. Dar, cine ştie ? Poate că sînt reminiscenţe care vin tocmai de la credinţa dacă. Trunchiuri de arbori tăiaţi de la rădăcină sînt acoperite hieratic cu pietre mari, ca şi cum o îngrijorare mare şi necunoscută a pus stavilă scurgerii energiilor spirituale din locul sacru.

Părăsesc micul cimitir răsfirat pe coasta dealului şi pornesc în căutarea locului vechii mănăstiri. La o casă mai arătoasă opresc să întreb de drum. O femeie de etnie romă mă îndrumă cu amabilitate. Trebuie să ajung la valea „mănăstirii”. Merg pe străduţe de ţară întortochiate şi extrem de înguste şi nu ştiu de ce mi le imaginez ca pe nişte uscate canaluri veneţiene. Urc şi cobor şi iarăşi cobor şi urc, pe urmă cobor o pantă abruptă şi ajung la vale. Un peisaj exotic şi frumos.

Mulţumit, urc în maşină şi pornesc spre Cluj. Ei bine, am văzut un sat despre care se spune că a fost înfiinţat în 1366, cînd regele Ludovic I al Ungariei ar fi aprobat colonizarea pe acest loc a unor grăniceri români din Mărginimea Sibiului, cu scopul de a apăra de tîlhari importantul punct obligatoriu de trecere a drumului de la Turda la Cluj. Şi că locul s-ar fi numit în germană Fleck şi de aici numele Feleac. Ei, dar alţii spun că numele vine de la cuvinte sau adjective maghiare cu semnificaţia „frică” (de tîlhari) şi „din nori”, adică aşezarea de la înălţime. Dar, eu cred că nu era nevoie să aducă nemţii de la Cluj paznici de trecătoare din sibiime, că doar şi felecanii se spune că erau oameni aprigi.

Oare nu cumva, înainte de stăpînirea romană şi castrul Napoca, să fi fost pe deal o „dava” dacă ? Mi se pare mai potrivit că denumirea aşezării vine de la Flaccus, dar nu de la denumirea generalului roman, ci pentru simplul motiv că în limba germană „v” se pronunţă „f”. Astfel, Feleac înseamnă Valah şi oricine ştie că asta e denumirea ocupaţiei de păstor, deci român din cele mai vechi timpuri. Dar, gata cu speculaţiile etimologice, totuşi încă nu am încheiat cu Feleacul. Mai sînt de văzut aici noua Biserică în stil moldovenesc, mînăstirea cu grădina şi muzeul satului. Le voi vizita la un alt sfîrşit de săptămînă.

Emil POP