Oameni şi pepeni

Abundenţa de pepeni este emblema fiecãrei veri din ultimii 20 de ani. La Dej şi pretutindeni. Pepenii sînt produsul cel mai lesne de cultivat, mai ieftin şi, drept urmare, mai tentant. Pui sămînţa şi laşi pepenele să crească. Asta-i tot. Eventual, mai adaugi cîteva rugăciuni, întîi pentru ploaie, apoi pentru căldură.

Transhumanţa pepenilor

An de an am crezut că această supraofertă de pepeni va dispărea. Or măcar se va diminua, din cel mai elementar calcul economic: se vor ieftini şi vor fi cumpăraţi. Nici vorbă. Munţi de pepeni şi cumpărători ioc. Sînt scumpi, 1,50 pe kil! Ţăranul ştie că nu se îmbogăţeşte din pepeni, că se speteşte cu transportul pe distanţe de sute de kilometri, dinspre sud spre nord, că zace acolo, într-un oraş străin şi ostil, pe marginea trotuarului, sub muşcătura de foc a soarelui, zile întregi, că – vorba aceea – dă pe suc ce ia pe pepeni. N-are a face. Aşa a apucat, apoi, aşa o ţine, cultivînd pepeni, că de vîndut, nu-i mai vinde el. Sau nu direct. A apărut intermediarul, „angrosistul”, cel căruia i se spune „producător”, adică un orăşean de culoare cu „certificat de producere legume şi fructe”. Un individ care n-a ţinut în viaţa lui o sapă în mînă, nu „a produs” nici măcar o ceapă, dar ştie ce, unde şi cînd să cumpere sau să vîndă. Din Grecia, Turcia sau alte ţări mai calde, unde pepenii se coc mai repede ca la noi!

La drept vorbind, operaţiunea pepeni este un calvar. Cam pentru toată lumea. Văicăreala celor care vînd nu este deloc exagerată. Exagerată este doar încăpăţînarea de a relua vară de vară „repetabila povară”. Pentru că, s-o recunoaştem cinstit, nu e nici uşor, nici plăcut – şi cu atît mai puţin eficient – să înduri atîtea chinuri, tot ţinînd un ochi pe adunătura bănească, iar altul pe grămada, parcă fără sfîrşit, de pepeni. Mai ales că, la început de sezon, letargia negustorească produce mai mult chin şi pagubă decît profit.

 Trotuarul cu pepeni

 La nici 20 de metri de locul în care am făcut fotografiile, în Dej, pe Dealul Florilor, funcţionează o piaţă de alimente. Urîtă ca naiba, cu chioşcurile lipite unele de altele, cu o hală întunecoasă, jegoasă, sufocantă şi duhnind a tot ce vrei, a canalizare înfundată, mai ales. O piaţă care totuşi, a fost construită pentru ca producătorii agricoli să-şi vîndă acolo produsele şi să poată pleca liniştiţi acasă, iar străzile şi trotuarele să rămînă curate. „Nu e valabilă” – spune Dumbrăviţa Gore, „producătoare” venită tocmai din Galaţi. „Ne iau taxă, dar mergeţi şi vedeţi ce mizerie! Noi vindem mai civilizat, mai curat, pe bune!”. Pepenarii o aprobă, şi le dau dreptate. Din acest punct de vedere, viaţa pe o margine de trotuar e mai bună, mai curată, mai aerisită. În fine, acolo se cîntă, se rîde, se mănîncă şi doarme, se discută politichia veche şi nouă, oamenii se socializează, stabilesc preţul zilei şi culmea, lasă mai puţină mizerie după ei decît în anii trecuţi. Oricum, mai puţină decît cea care rămîne seara în piaţă!

Magdalena Vaida