Noiembrie – comemorare şi dezmăţ

Noiembrie… Bîntuie criza economică prin lume. Angoasa incertitudinii împrejmuie administratorii visteriilor lumii. Degringolada care-i împresură pe unii, îi lasă rece pe alţii. Într-o oarecare nefirească măsură şi eu însumi mă înscriu într-o desăvîrşită seninătate a vacarmului ce ne înconjoară, dar din răsputeri lupt cu îndîrjire împotriva adormirii conştientului, împotriva somnului raţiunii.

Nu voiesc să fiu cel dintîi care ia piatra să o arunce şi nici lupul moralist, însă dobitocia care ne-nconjoară, absenţa conştientului în semenii noştri mă împing la revoltă. Beţia întîmplătoare, socială sau solitară, nu este condamnabilă în sinea ei. Conjunturile în care aceasta se petrece, concatenarea ei cu un eveniment anume este ceea ce o defineşte ca fiind nefirească, spurcată, condamnabilă. Este deja obişnuit ca evenimente anume, celebrări ori comemorări, să reunească pe acei ce împărtăşesc sentimente comune. Din aste motive, cu siguranţă, fie ca e vorba de 1 Decembrie, 24 Ianuarie, aniversarea unei crîşme sau vreun alt soi de mondenitate, tinerii simt nevoia reuniunii, aş îndrăzni chiar a spune, nevoia comuniunii, în sens laic, profan vorbind. Acestă comuniune se foloseşte de un liant puternic, mai tare decît cimentul romanilor dintre pietrele apeductelor, de alcool. Raţionamentul este simplu, la îndemîna oricui: bei şi te integrezi, eşti beat – eşti de-al nostru. Cu cît poţi turna mai mult în tine, cu cît îţi siluieşti ficatul la a îndura mai mult, cu atît eşti mai apreciat. Totalitatea reperelor de măsură, scara valorică a tovaraşilor de pahar se limitează la un singur lucru, alcool. Dacă nu vreau a judeca felul alcoolicilor sau forma alcoolemiei, totuşi, vreau să judec aspru momentul şi locul în care gloatele de tineri se lasă îndulciţi de aburii lui Bachus.

Crăciunul, colindatul, umblatul din casă în casă, veselia naşterii celui vestit de magi şi înţelepţi, este o scuză general folosită pentru a bea cît mai mult, în cît mai multe locuri, cu cît mai mulţi oameni. Fără a mă comporta precum un fariseu şi fără să duhnesc a fals, pot spune că înţeleg, pe undeva, raţiunea motivării liniştitoare a conştiinţei aceluia care-şi spune: e un moment al veseliei, al bucuriei, şi dacă scriptura spune că vinul veseleşte inima omului, in extenso, să bem pînă nu mai putem. Cîtă îngustime! Această logică bolnavă şi lăuntrică este cel mai curat şi impecabil raţionament drăcesc. Nu am să intru însă în filozofări dogmatice pe acestă temă şi am să merg mai departe.

De Paşti, slujba Învierii devine motiv social. O întîmplare oarecare, neimportantă pentru altele decît pentru întîlnirea gloatelor de salonarzi, care aşteaptă cu sufletul la gură împărţeala pîinii înmuiate în vin. Transformarea, înălţătoare pentru cei mai mulţi, a vinului şi pîinii în sîngele şi trupul Domnului, îi lasă indiferenţi şi în aceeaşi clipă, a indiferenţei faţă de sacru, îi afundă în împărăţia celui în care Dante a vazut gheaţă. Şleahtele ajung acasă în zori, dar nu pentru că din habotnicie şi-ar fi spus rugile într-un colţ umbrit al bisericii pînă la acea oră, ci pentru că şi-au continuat sărbătoarea prin crîşme, baruri şi cluburi, în dezmăţ şi bălăcindu-se în alcool. Tulburarea este şi mai mare cînd, cunoscută la perfecţie netrebnicia acestor lucruri fiind, somnul raţionalului şi prezenţa inconştientului şterg orice urmă de regret sau măcar de îndoială legată de înfăptuirea unui asfel de sacrilegiu.

Revenind la noiembrie, la întîi de noiembrie, la comemorarea celor ce nu mai sînt, la miile de lumînări a căror lumină caldă şi plăpîndă licăreşte în noapte, am întîlnit acelaşi fenomen, aceeaşi manifestare prostească a multora dintre tinerii noştri. Un nou motiv de socializare. Nu se lasă bine seara şi telefoanele sună, se fac mobilizări. Un astfel de motiv nu trebuie ratat, trebuie mers la cimitir. Aşa o spun, de parcă ar merge la film. Mergi la locul de veci al bunicilor, dacă nu, al bunicilor cutărui prieten ori prietenă, ori dacă nu, te alături găştii şi pur şi simplu mergi, că aşa fac toţi. Apoi, după ce au fost în cimitir, au socializat, s-au hizlit şi s-au distrat suficient, e timpul să petreacă serios. Cum ar putea altcumva decît cu ajutorul nemijlocit al alcoolului, în obscuritatea unui local, unde mocirlirea conştientului este ridicată la rang de ideal?

Chiar dacă, dintr-un snobism al compătimirii (căci există şi aşa ceva), aş pune pe seama lipsei de interes faţă de adevărurile existenţiale, nesocotinţa acestor tineri faţă de adevărata esenţă a celebrării zilei naţionale sau nechibzuinţa şi uşurinţa cu care îşi bat joc de o sărbătoare religioasă, totuşi, nu pot înţelege cum tratează cu aceeaşi îngustime prostească a minţii comemorarea celor dragi lor, care nu mai sînt. Prezenţa în cimitir, o lumînare aprinsă, întreg acest context este un simbol, şi cum orice simbol cuprinde în sine o parte a simbolizatului, batjocorirea acestui eveniment prin brutala nepăsare, prin transformarea intr-un element de bunăvoie şi petrecere, prin stropirea sa din belşug cu alcool, este batjocorirea nu numai a memoriei celor plecaţi dintre apropiaţii lor, dar a memoriei tuturor celor trecuţi în lumea celor drepţi.

R. CRISTEA