Metoda… „Pană de cauciuc”

Cluj-Napoca, sfârșit de săptămână, strada Iuliu Maniu, colț cu Baba Novac. Am parcat chiar în intersecție, trei sferturi din mașină pe o stradă, un sfert pe cealaltă. Nu îndrăznesc să plec de lângă mașină, stau afară și aștept, poate pleacă oarecare dintre cei veniți la biserică sau dintre cei de la cârciumă, altfel, aproape seară fiind, am toate șansele să mi-o găsesc ”scurtată” de vreun șofer neatent, care vine în viteză de pe Baba Novac.

De mine se apropie un băiat, nu cred să aibă mai mult de 9 – 10 ani. „Îmi dați, vă rog, un leu?”. Îl privesc întâi cu nedumerire, apoi aproape cu ciudă: e foarte bine îmbrăcat, curat, n-are nimic rupt pe el, adidașii din picioare îi sunt întregi, n-are nici un handicap, vorbește în cea mai corectă limbă română și… cerșește! „De ce să-ți dau un leu?”, întreb și băiatul îmi răspunde repede: „Să cumpăr ceva”. „Părinții tăi știu că cerșești?”, îl interoghez eu în continuare. Își lasă capul în piept și îmi răspunde abia să-l aud: ”Nu”. „Crezi că e corect ce faci?”, întreb mai departe, de la înălțimea unui om mare care a prins un copil pe picior greșit. ”Nu, nu e corect”, îmi răspunde trist, și se îndepărtează de mine. Un pic mai încolo îl văd vorbind cu un alt om și văd omul întinzându-i ceva, probabil leul pe care eu i l-am refuzat. Apoi, copilul dispare.

A trecut ceva vreme, strada e tot aglomerată, n-a plecat nici o mașină din parcare, mi s-a făcut frig. Intru în mașina mea, pornesc căldura și mă gândesc cu părere de rău la copilul căruia i-am refuzat cine știe ce mică bucurie. Îmi trece prin cap că poate are părinții bolnavi sau că poate nici n-are părinți, că leul de la mine l-ar fi putut ajuta să cumpere ceva de care ar fi avut mare nevoie și mi se face rușine. Nu apuc să mă supun, însă, până la capăt, propriei judecăți și să-mi dau o sentință, că un adult, de data asta, îmi bate în geam, în timp ce flutură niște chei de mașină.

Las geamul jos să văd ce vrea. „Cu toată rușinea – începe bărbatul – vă rog să mă ajutați. Am venit la un eveniment la Cluj și când să plec acasă, în Sălaj, mi-a explodat un cauciuc. Nu am bani destui să duc mașina la service, să schimb cauciucul. Nu cunosc pe nimeni din Cluj, n-am cui cere bani. Îmi trebuie 300 de lei să repar roata și nu știu cum să mă descurc. Vă rog, dacă puteți, ajutați-mă!”.

În fața mea stă un bărbat de vreo 45-50 de ani, bine îmbrăcat, stânjenit de situația în care se află. Mă pun imediat în locul lui, îmi imaginez cum ar fi să rămân eu în pană, cine știe în care colț de țară, să nu cunosc pe nimeni și să n-am la mine nici un ban. Bag repede mâna în portofel, scot 10 lei, îi întind omului necăjit, acesta îi ia, rușinat, îmi mulțumește de zece ori, apoi, cu cheile de la mașină în mână, pleacă mai departe, umil, pe stradă, să strângă banii care îi mai trebuie să-și poată rezolva problema.

S-a eliberat un loc de parcare, îmi duc acolo mașina, apoi plec să-mi văd de treburile pentru care am venit aici. Seara, târziu, acasă, îmi vine în minte chipul copilului căruia i-am refuzat un leu. Încerc să mă „salvez” de propria-mi (nouă) judecată spunându-mi că am ajutat un om cu adevărat necăjit, și nu un copil care cerșește. Nu știu de ce, brusc, în loc să mă bucur că am făcut, totuși „o faptă bună”, mi se face ciudă pe mine că „am aruncat 10 lei”. Și nu pot scăpa, toată noaptea, de sentimentul acesta.

***

Două săptămâni mai târziu (Săptămâna Patimilor!), aceeași stradă. Am parcat, temporar, la intrarea într-un gang și stau în mașină și aștept să se elibereze un loc de parcare. Între timp, povestesc cu un cunoscut.

Deodată, de noi se apropie un om ținând în mână niște chei de mașină. E necăjit tare, jenat de situația în care se află. ”Bună ziua! Să mă iertați că vă deranjez, dar poate mă puteți ajuta să ajung acasă. Am venit cu mașina la un eveniment, la Cluj…”

Îl privesc și mi se face greață: e același, de acum două săptămâni. Nu-l las să continue, duc eu povestea la capăt în locul lui: ”Și, când să plecați din Cluj, ați rămas în pană! V-a explodat un cauciuc! Și nu mai aveți nici un ban la dvs și nu cunoașteți pe nimeni din Cluj. Prima dată v-am crezut. Să vă fie rușine!”.

Privirea, smerită și umilă la început, în fracțiune de secundă se umple de spaimă, furie și apoi ură. Nu apuc să zic mai multe și omul „necăjit” dispare, și din fața mea și de pe stradă. Probabil, mai atent, de acum înainte, să nu-și încerce de două ori norocul în același loc.

Sunt multe străzi aglomerate în Cluj. Și, cu siguranță, și mulți fraieri! Iar polițiștii n-au auzit, încă, nici ei, probabil, de metoda „Pană de cauciuc!”

Grigore KITSKAVOI