Ansamblul folcloric DOR TRANSILVAN, dincolo și dincoace de spațiul său estetic

Tiberiu Groza alãturi de Sava Negrean Brudaşcu

Seară porfirie…

Negru şi vişiniu, într-o combinaţie aleatorie, fâşii-fâşii oraşul mi se oferă dezinvolt şi jovial. O seară între Crăciun şi Revelion, când destinele – cele mai multe dintre ele – se întorc acasă.

Eu însă merg la o repetiţie.

Una din sutele de mii de repetiţii, în care ansamblul folcloric «Dor Transilvan» îşi şlefuieşte perfecţiunea. Păşesc – nu fără o inexplicabilă timiditate – pragul Clubului : muzică şi dans. Cântec şi val, cum spunea cineva. Jar, mărunţind între picioare tropotite diamante. Mă întâmpină directorul artistic al ansamblului, domnul Tiberiu Groza.

Înainte de a intra în miezul problemei, încerc o definiţie. În gând, desigur. Să concentrez, într-o frază, ceea ce am văzut în prima clipă – o propoziţie, dacă se poate –, care să surprindă ideea ancestrală de ritm, culoare, meşteşug şi artă. Mi-am amintit la timp că definiţiile nu pot cuprinde, ci mereu concentrează. Şi, în aceste fel scapă – dacă nu esenţialul – cel puţin părţi de realitate care pot fi importante în economia unui reportaj. Mă aşez şi dl. Tiberiu Groza îmi oferă două CD-uri. Rememorez ( cântec şi val ?) de pe You Tube : Compania de Transport Public – Ansamblul Folcloric «Rapsodia Someşană» şi Ansamblul Folcloric «Dor Transilvan».

La prima vedere, zic, dansurile seamănă întrucâtva : costume, culori sobre, mişcări – când leneşe şi directe, când învolburate şi explozive. Totul însă are o rezonanţă simbolică, sonuri ce vin de undeva de departe, de foarte departe. La primul CD – imprimarea vorbeşte de Dumitru Vârtic şi Gelu Furdui de la Radio Cluj, precum şi bagheta lui Alexandru Tămaş ; la al doilea – se întrec întru virtuozitate Alin Roman, Dan Istrate, Claudiu Cotârlă, Ciprian Istrate, Vasile Moldovan, Radu Mureşan, Cătălin Roată, Andrei Băbuţ, Pusztai Aladar, Viorel Negrea şi Dănuţ Balazs, dirijaţi de orchestratorul şi compozitorul Csaba Fazakas.

Portativele se suprapun peste ce se aude din sala de repetiţii, cântările se succed una după alta, condiţionându-se într-o arie de trăiri captivante, aşa că dialogul se leagă firesc:

Rep: Ştiu că sunteţi pe cale să scrieţi o istoria amplă a ansamblului. Puteţi rezuma ?

Tiberiu Groza : Acum 25 de ani, după un spectacol emblematic, Rapsodia Someşeană a plecat în America. Mulţi au rămas şi trupa s-a risipit în cele zări. În martie, am înfiinţat Dor Transilvan. Muncă, multă muncă, dar în septembrie debutam la «Cerbul de Aur». Fericită lansare ! Anul următor a fost plin de turnee peste hotare. Prima deplasare: Anglia. Foarte greu! Pentru că eram la început, şi pentru că aşa erau vremurile. Să obţii paşaportul era o problemă! A trebuit să luăm două vize – una pentru Marea Britanie, alta pentru Schengen, ca să putem trece prin mai multe ţări… Am făcut 4 zile şi 5 nopţi până la destinaţie. Asta ca să nu pun la socoteală programările la ambasade, intervenţiile prin parlamentari ca să te programeze unul şi altul şi să primeşti în timp util un răspuns favorabil. Vameşii români ne-au dat jos şi ne-au pus să jucăm, să vadă probabil că realmente suntem un ansamblu folcloric, ungurii ne-au dat jos şi ne-au pus să jucăm, în bagaje nu prea ne-au controlat, dar era nevoie de o mulţime de acte… Că nu avem costume de patrimoniu, care nu puteau fi scoase din ţară, documente pentru camera video cu care ieşeai, pentru că altfel, la întoarcere plăteai vamă; la unguri plăteai în forinţi, la austrieci în shillingi, la cehi în coroane, la nemţi în mărci, la francezi în franci. Vii înapoi, fă deconturi din lire în lei… Astăzi? Floare la ureche! De 1 Decembrie, Ziua Naţională a României eram la Notthingham. Ansamblul s-a îmbarcat pe avion aici la Cluj, buletinul (ce paşaport?! ce vize ?!), în două ore erau la Liverpool, pare-mi-se, un autobus şi îndată au fost la Nottingham. Mi-am permis să-i trimit vineri şi luni erau acasă, cu treaba făcută la cele mai înalte standarde.

Rep : Ziceam de o fixare în timp…

Ing. Liviu Neag, director CTP

T.G.: Naţionalizarea Întreprinderii de gospodărire comunală a fost în 1949, apoi fiecare serviciu important s-a transformat în întreprindere (apa, canalul, termoficarea, transportul public…). Compania s-a înfiinţat în 1961. Primul director era un muncitor, Maksai Willhelm. Trăieşte şi acum, are nouăzeci şi ceva de ani… El a avut sarcina să înfiinţeze Întreprinderea de transport călători Cluj, aici, în curtea în care ne aflăm. În 1962, planul de activităţi al întreprinderii a regăsit şi constituirea clubului, pe structura primilor dansatori care au apărut în 1951.

Poze. Primele manifestări culturale, dansatori, cântăreţi de muzică populară, chipuri tinere, entuziasm, unificări şi separări, nume… Fotografii în Muzeul Satului, costume din mai toate colţurile etnografice ale României, dansuri din toate provinciile… Asta pentru că un ansamblu care se respectă şi care reprezenta ţara peste hotare, trebuia să aibă un repertoriu cât mai bogat, un ansamblu de amatori de nivel profesionist. Toţi şi toate având un loc pe pereţii Clubului, transformaţi într-un fel de muzeu al aducerilor aminte şi al respectului pentru ceea ce au fost şi au înfăptuit înaintaşii.

(Momente de glorie prezente şi trecute ale fotografiilor vorbesc de la sine. Diplome de la « Cântarea României », instantanee din mari turnee prin Occident, chipuri tinere, meşteri mari, orgoliul celor mai buni, nemurind totul cu punctările din ce în ce mai energice ale dansatorilor de… dincolo, de la repetiţii. Interlocutorul meu «citeşte» cu uşurinţă fiecare imagine, perioadele se înşiruie pe făţării, convieţuind armonios, fără contraziceri. Îi place. Se vede că-i place. Şi pasiunea pune semn pe fiecare amănunt, fiecare gest de acum sau de aiurea).

Am vrut să trec cât mai repede la acel «dincolo», fie şi pentru că totul începea să aibă o rezonanţă simbolică. De «dincolo» răzbăteau cântece din ce în ce mai cunoscute (şi îndrăgite, se înţelege) paşii iuţi, bătăile în tureacul cizmelor imaginare, deocamdată, chemau vederea la festin.

Sala de repetiţie.

O alcătuire lunguiaţă, mai degrabă, săgetată de perechi înşiruiţi după anume ştiinţă, atenţi la orchestră, la instructor… Cuvinte sacadate, corecţii de amănunt, pentru că, e clar, fac asta a suta, a mia, a zecea mia oară… Dansatorii, îmi zic, or fi mâncat paprică, altfel sunt « în civil », cu adidaşi sau pantofi de stradă, sunt transpiraţi, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Plănuiesc. Zâmbetele pot avea motivaţii diferite, eu reţin două: la place, e clar că le place de ceea ce fac şi, pînă la urmă, aşa e… scenariul. Drept pentru care nimeni nu uită să-i agaţe un zîmbet profesional, şi altul de suflet. Cu siguranţă că, acolo, pe scenă, în faţa spectatorilor fascinaţi, zâmbetul sufletului va fi puntea care va trăinici legătura dintre « noi şi ei » Şi, sunt sigur, totul se va transforma într-un singur « tot », o singură fiinţă întru cânt şi dans. Asta pentru că, există, vedeţi prea bine, termenii care acordă unui cânt legislaţia atracţiei. Cu toate veacurile ei, dansul încorporat în suite magistral construite au tinereţea lor. Prin coregrafii care i-au dat o nouă viaţă. Un circuit uman venit de undeva, de unde şi impresia de regenerare. Şi nu-i doar impresie, ci un ţipăt lăuntric al strămoşilor, redat cu glasul viu al celor de astăzi şi care, fiţi siguri, va ajunge mai departe, către cele zări…

Alb şi negru se învârte în faţa ochilor surprinşi, seara porfirie îşi îneacă rotirile în albul cel mai alb, irizaţii de roşu şi negru, poale umflate de rotiri succesive, cuşme într-un echilibru precar şi ritmuri îndrăcite pe podeaua lustruită de paşii atâtor şi atâtor generaţii de dănţăuşi.

Respiro 1 : cu Gavril Maier – clarinetist.

– Când v-aţi apucat de cântat ?

– «Distracţia»  asta e cam demult, de prin 1963.

– Da’ cum s-a-ntâmplat ?

– Înainte, cu mult înainte eu cântam la fluier. Am plecat din Dăbâca, am venit la Cluj, m-am angajat la o întreprindere şi am făcut Şcoala populară de artă. Acolo am prins drag de clarinet. Ştiam cântări vechi, de copil şi mi-a plăcut. Mult. Au trecut anii, însă, s-or adunat vreo 78, mi-e tot mai greu să ţin ritmul că la ăştia tineri totul e foarte iute, un freamăt…

(Îmi arată degetele, mulate ordonat pe găurile clarinetului, degete butucănoase, dar încă mobile, purtând în ele tot dorul tinereţilor de altădată)

– Ce va place mai mult şi mai mult în lume asta ?

(Se înviorează ardeleanul nost’ şi zâmbeşte amintirilor)

– Ei,… totul ! Viaţa ! Cu intensitate, dar cu măsură în toate. Chiar cumpătat, aş zice. Pentru că altfel nu faci faţă : muncă, cântat, turnee… Fără o disciplină bine strunită, nu se poate !

– Ce vă doriţi pentru viitor ?

– Să fie bine şi pace în lume. Şi să cânt până oi putea !

Dincolo, în sala de repetiţii chiuiturile nu mai contenesc, gesturile se armonizează, o singură «maşinărie» devine un singur «suflet», trupurile răspund la comenzi dintre cele mai grele, totul pare tras cu liniarul şi măsurat cu şublerul.

Respiro 2 : Alexandra Banc – dansatoare

– Aţi venit la un an de la înfiinţarea ansamblului. Ştiaţi să dansaţi de acasă ?

– Da, am fost o perioadă la un ansamblu mai mic. Aveam 14 ani şi-mi plăcea, ce mai ! Acum fac 40, dar, practic, aici am învăţat să joc de-adevăratelea.

– Aţi fost în America, Asia, Europa… Unde aţi avut cel mai mare succes?

– Cred că în statele europene mai apropiate de noi. În Bulgaria, Cehia, Ungaria am avut un public extraordinar. Care înţelege folclorul. Îl iubesc. Şi-l apreciază mai mult decât alţii. Americanii ne iubesc, dar pentru ei noi suntem ceva… exotic; chinezii ne adoră, dar apreciază mai mult abilităţile noastre acrobatice. Dar est-europenii… Ei, da, ei au folclorul în sânge.

– Care au fost cele mai grele perioade, să zicem ?

– La schimbarea de generaţii. Trebuia să muncim mult mai mult, să ne omogenizăm rapid, pentru că turneele nu aşteaptă, festivalurile au rigoarea lor… Erau zile, nopţi, atunci când învăţam paşi noi şi, realmente, visam mersul dansului în pauze la şcoală făceam paşii pe sub bancă, acasă când învăţam, noaptea când dormeam… O parte din creierul meu era mereu acolo, mi se întâmpla la serviciu, în concedii. Le arătam colegelor, doar ca să mă verific, mă foloseam de orice pretext pentru a nu uita de la o repetiţie la alta.

– Aţi dansat tot ce a creat românul de-a lungul veacurilor. Ce v-a rămas la inimă ?

– Suita de jocuri din Năsăud. Nu sunt născută în zonă, dar cred că e o capodoperă a coregrafiei populare. Iar domnul Florin Ciobanu, unul din coregrafii de la « Dor Transilvan » a realizat poate cea mai frumoasă suită din cariera domniei sale.

Cu toată agitaţia muzicii, membrii formaţiei de dans sau cei din orchestră transmit o senzaţie de calm, izvorâtă, cred, din munca a sute şi sute de ore de repetiţii. Aici, la Cluj sau pe scenele din ţară, în deplasările mai scurte sau mai lungi cuvântul de ordine este repetiţia. Şlefuirea acelor adamante ce, altfel, îşi pierd strălucirea.

Clarinetistul Gavril Maier

Respiro 3 : Fazakas Csaba – dirijor şi compozitor

– De unde sunteţi, maestre ?

– Am trăit până la vârsta de 19 ani în judeţul Covasna. Acolo am absolvit liceu de muzică, după care am dat admitere la Conservatorul clujean şi am reuşit la buget, la secţiunea vioară principal şi după 4 ani am absolvit cu brio. De atunci mă întreţin din muzică. De fapt, am câştigat bănuţi încă de la 13 ani.

– De când aţi simţit atracţia către muzică ?

– De mic. Tatăl meu a fost lăutar. Iar eu l-am iubit foarte mult pe tata. Şi acum suntem prieteni foarte buni. Evident, îl imitam. Îl vedeam cu vioară, îmi trebuia şi mie… În clasele primare, la şcoala de muzică profesorii mi-au spus că sunt antitalent, că nu am nici o şansă, mai bine să mă transfer la altă şcoală… Se pare că n-au avut dreptate. În gimnaziu am început să… mişc un pic,iar studiul pentru clasic l-am frecventat mult mai mult în liceu. Dar, să nu uităm, tot timpul m-am învârtit printre muzicanţi, în principal, prieteni de-a lui tata. Mi se pare normal să fiu familiarizat cu tainele cele mai adânci ale instrumentului.

– Cum aţi nimerit aici, la Dor Transilvan ?

– Un coleg mai mare, care era dirijorul ansamblului şi cu care m-am împrietenit în facultate, m-a rugat să vin să-l ajut. Nu avea destui instrumentişti la acea oră. Am venit. Şi mai pe urmă mi-a propus să intru în orchestră. Ceteraş. Prietenul meu a plecat, eu am rămas. A început să-mi placă. Şi, la un moment dat, domnul director Tiberiu Groza mi-a oferit postul de dirijor. Am crescut cu discuri vechi, cu muzică românească şi ungurească, muzică lăutărească, jazz şi mi-am însuşit structura cântului adevărat. Care nu are nimic cu etnia sau chiciul. E un limbaj universal, care « vorbeşte » despre valoare, armonie, ritm…

– Viitorul ?

– Nu pot să spun. Se va întâmpla ce se va întâmpla. Dar, cu siguranţă, vreau să cânt, să compun, să acumulez… Să fiu cât mai bun în ceea ce fac. Dar nu mi-am propus un post anume, o titulatură, o formaţie. Cânt stabil şi cu o orchestră din Sibiu (Radu Nechifor, directorul Casei de cultură din Cisnădie n.n.), am fost cu Institutul Cultural Român în multe ţări…



Vânzoleala de pe străzile marelui burg s-a potolit, roşul din lămpile oraşului transcend negrul nopţii, ceaţa doar se învârtoşează spre cele ninsori şi totul devine, din nou, o uriaşă mantie profirie. Spectrul nopţii sonorizează paşii destinelor care se îndreaptă spre casele lor, dansatori care şi-au făcut aici – mulţi dintre ei – familii trainice. Toţi ştiu că ing. Liviu Neag, directorul general CTP veghează ca nimic să nu le lipsească, iar dl Tiberiu Groza face noi planuri de deplasări, spectacole, trăire întru frumos şi bine.

Viaţă…

Mâine vor avea colaborări cu alţi mari artişti, poimâine vor învăţa noi cântece şi dansuri, niciodată ajungând în acel punct terminus al unei călătorii, obositoare nu zic, dar reconfortante. Apoi, la fiecare sfârşit de spectacol vor aplauda publicul, şi publicul îi va aplauda pe ei. Asta pentru că, vedeţi dumneavoastră, acolo, la capăt de scenă mereu va exista un « Mugur de dor », copii care învaţă buchea dansului, cântec şi val, cum spunea cineva.

Radu VIDA

Fotografiile: pe site-ul ”Dor Transilvan”

Grafica : AnomisadiV