Un cavaler al versului la Cluj

Adăstând în preajma cuvintelor, trăind în intimitate taina lor provocatoare de sens poetic, Nicolae Croitoru a lăsat să treacă timpul pe lângă el dintr-o mereu spornică generozitate cu sine. N-a scos plachete de versuri, subţirele cât o lamă de cuţit, ca alţii, deşi putea să o facă. A aşteptat să-şi împlinească vocaţia scriind cuvinte „rostogolite în faţa neantului” până când acestea au rodit şi atunci a considerat că a sosit momentul să iasă din peştera izolării. A trudit, aşadar, la alcătuirea celor două volume de câte 200 şi 300 de pagini, Tu eşti, Doamne, om ca mine şi Destin etern, amândouă scoase la prestigioasa editură bucureşteană Niculescu. După ce şi le-a prezentat prietenilor scriitori din Bucureşti, a venit să le prezinte şi la sediul filialei clujene a Uniunii Scriitorilor. Confraţii clujeni au întâmpinat cu amabilitate şi încântare producţia literară a lui Nicolae Croitoru, aşa cum întâmpini, senin şi curios, „destinul etern” al poeziei, în care poetul audiat crede cu tărie nedisimulată.

Poeziile lui Nicolae Croitoru se întind pe un areal tematic divers, îmbrăcând etape şi conceptualizări ale trăirilor vârstelor într-un carusel recuperativ, evocativ, eruptiv adesea. Turnura stilistică a versurilor alternează între candoarea rostirii tradiţionale şi saltul dezinhibat în ludic. Cele două tendinţe sunt stăpânite şi orientate ferm să-l reprezinte aşa cum e: sincer îndârjit cu nemărginirea cuibărită în cuvânt, angajat în dialog fertil cu fantasma poemului. De la acest pact solemn nu se dezice nici când fabulează graţios în sonorităţi gratuite, zburdalnice, coborâte „din clăi de fân” sau din „clopote de cer”. Din ironice prelucrări după rime populare şi din cantabilităţi ludice înviorătoare se conturează un spectacol lingvistic propriu, plin de prospeţimea şi ardoarea comunicării.

Prefaţatorii volumelor au găsit în poezia lui Nicolae Croitoru reverberaţii din Sorescu şi Păunescu, Stănescu sau Barbu, dar aceste trimiteri rămân secundare. Eugen Uricaru subliniază mai ales „invenţia lingvistică” promovată ca sursă de reînnoire perpetuă, procedeu ce reuşeşte să-i personalizeze discursul. Inventiv şi îndrăzneţ se arată la acest capitol şi cu toate că forţează uneori gramatica, (sau chiar pentru aceea) jocul cu sonoritatea cuvintelor e relevant în sine, muzical, surprinzător. De la poezia de dragoste până la lirica de idei, poetul se remarcă în primul rând ca un „explorator (redutabil) al valenţelor expresive ale limbii române”. În gâlceava cu divinitatea (de sorginte argheziană, dar diferit abordată) înaintează ferm pe tărâmul cunoaşterii de noapte pentru relevarea eternităţii divine şi a umanului. Desigur, un umanist în căutarea esenţelor ontice prin mirajul poetic este Nicolae Croitoru, acest cavaler al versului aflat în turneu la Cluj şi receptat ca atare.

Adrian ŢION