Retrospectiva Crăciunului viitor

ÎN AJUNUL DE DUPĂ CU… MOŞ CRĂCIUN

        Ho, ho, ho! Aşa mi-a spus un agent de circulaţie când m-a văzut cu sania trasă de reni, oprind în spatele unei coloane de maşini… Săracu’ agent, până şi fluierul îi era acoperit de promoroacă, aşişderi mustăţile, sprâncenele şi i-am spus că degeaba încearcă să-mi facă mie concurenţă, fiindcă îi lipseşte barba, başca sacul cu daruri şi aşa nu se poate prezenta cu cadouri pentru copii, fiindcă nu o să-l creadă nimeni.
A tuşit în pumn şi m-a întrebat dacă am consumat alcool la volan, mă rog la hăţuri. M-a pus să suflu într-un fel de fiolă şi s-a înverzit de ciudă când a văzut că nu băusem, eu nu beau decât nectar, prietene, i-am spus şi el mi-a zic să nu suntem prieteni, el nu are niciun prieten şi a început să plângă ca un copil, încât mi s-a făcut milă de el şi i-am dat din sacul meu o jucărie, o maşinuţă cu girofar şi el în loc să-mi mulţumească a spus că-mi dă amendă, pentru că folosesc în ditamai oraşul vehicul cu tracţiune animală, n-am lămpi de poziţie şi nu m-am încadrat pe banda corespunzătoare, dar jucăria nu mi-a dat-o înapoi.
Când l-am întrebat dacă a fost cuminte, au sărit ceilalţi care se adunaseră acolo, şoferii, şi mi-au spus că nu a fost deloc cuminte, la care dumnealui a tăcut mâlc, cu capul în jos…
Şi atunci s-a întâmplat o minune: şoferii au făcut şi au dres, de mi-au deschis calea, au eliberat drumul şi eu am trecut cu renii mei, în sunet de claxoane, iar pe la intersecţii alţi agenţi care nu ştiau despre ce este vorba, salutau în poziţie de drepţi, pentru orice eventualitate.
A fost pentru prima oară când s-a circulat bine şi cu folos, iar eu am ajuns la timp la toţi copiii, ca să le împart darurile…
***
Cum umblam eu din casă în casă, împărţind darurile, am ajuns la o uşă unde mi-a deschis un bărbat mai în vârstă cu o şapcă trasă până aproape de sprâncene.
M-a întrebat cine sunt şi ce doresc, iar eu i-am zis că sunt Moş Crăciun. A zis că nu a auzit de mine, că el îl aşteaptă pe Moş Gerilă, dar numai în ultima zi din anul 2007. M-a mai întrebat dacă l-am cunoscut pe Moş Nicolae şi când i-a pronunţat numele a oftat adânc, n-am priceput eu mare lucru şi am dat să intru, dar el mi-a pus mâna în piept: “Ho, tovarăşe, unde te trezeşti?”. I-am explicat că am adus darurile pentru nepoţi, dar el mi-a retezat-o scurt, cum că nu are nepoţi, trăieşte singur, plăteşte întreţinerea la zi, face economie la căldură, la lumină şi nu împodobeşte bradul din principiu, după care a trântit uşa…
Am mers eu pe la alte case, am intrat pe horn acolo unde exista, dar m-am descurcat, însă gândul la omul acela singur nu-mi dădea pace… m-am întors acolo înainte de miezul nopţii… pretutindeni se auzeau colinde şi glasuri vesele de copii şi pe când mă gândeam eu ce să fac, s-a deschis uşa de la un vecin şi au ieşit câţiva copii care au început să cânte la uşa bătrânului cel posac şi trist.
Într-un târziu acesta a ieşit, i-a ascultat în tăcere, apoi copiii l-au luat de mână şi l-au dus în apartamentul vecin, unde îl aştepta şi pe el bradul frumos împodobit, iar pe masă bucate şi pahare cu vin, aşa ca în ajun de Crăciun.
Mă tot întreb cine o fi acela Moş Gerilă şi unde ne-am mai cunoscut, devreme ce mi-a zis, “tovarăşe”?
***
La unele case nu am găsit hornul, la altele erau prea multe, dar eram aşteptat peste tot… la o casă mare-mare când să pun darurile sub pom, tatăl copiilor m-a oprit: “Ce-s astea, bre, cadouri? Copiii mei au calculator, telefoane mobile, jocuri electronice spaţiale şi tu vii cu un căluţ de lemn şi o zână umplută cu câlţi?”
Era foarte sigur pe sine, dar mi s-a părut şi foarte singur, acolo lângă bradul acela uriaş, grozav împodobit, dar fără glasurile vesele ale copiilor, care să-l însufleţească…
L-am întrebat unde sunt copiiii şi mi-a spus că sunt în străinătate, departe, departe să se bucure şi ei de copilărie şi de sărbători… că, deh, bani are, e bogat şi puternic şi poate să facă ce doreşte…
Am dat să plec, dar la uşă m-a oprit şi privind în jur, de parcă nu dorea să-l vadă nimeni, mi-a cerut să-i dau căluţul de lemn.
Ce să faci cu el, doar ai de toate şi poţi să cumperi tot ce vrei…
M-a privit o clipă şi parcă a zărit o lacrimă în ochi: “Ştii, eu n-am primit nimic, niciodată în copilărie… şi am visat mereu să am un căluţ de lemn.”
I l-am dat, ce era să fac şi l-am lăsat acolo singur, cu căluţul lui de lemn, în casa aceea mare şi pustie, lângă bradul cel falnic şi zău mi-a fost tare milă de săracu’ om bogat!
***
Cum mergeam eu cu sania mea, trasă de renul Rudolf cel fără de somn, iaca mă opresc trei bărbaţi şi o femeie, plus agentul acela care n-a vrut să mă lase în oraş, dar tot eu i-am deblocat circulaţia…
Dumnealor erau de la Oficiul pentru Protecţia Consumatorului şi au vrut să afle dacă am marfă perisabilă, daruri pe bază de produşi chimici nocivi, sau cu forme împungător-ascuţite!
Au desfăcut sacul şi au început cu bomboanele; au ronţăit ce-au ronţăit şi-au zis că se confiscă, n-aveau data fabricaţiei şi a expirării. Păpuşile n-au putut să le ronţăie, dar mai că le-au desfăcut în bucăţi, însă până la urmă mi le-au lăsat.
Unul dintre ei mi-a spus că este şi membru într-o asociaţie de protecţia animalelor şi că înhămarea lui Rudolf nu este agreată de Uniunea Europeană… mamă, mamă ce şi-a auzit de la Rudolf, noroc că oamenii ăştia mai credeau în basme, altfel m-ar fi întrebat de unde un ren vorbitor!?
Mi-au cerut apoi atestatul de comerciant, codul fiscal, contul băncii unde îmi depun câştigurile şi o declaraţie de avere, plus dovada că sunt la zi, adică la noapte, cu plata datoriilor către stat…
Mai că-mi venea să las totul baltă, dar m-am gândit la miile de copii care mă aşteptau… le-am dat toate bomboanele, să le ronţăie până dă diabetul în ei, şi m-am tot dus în treaba mea… he, he, adică, ho, ho, ce credeau ei că n-am mai fost de Crăciun prin România? Sub păturile din sanie mă aşteptau alţi saci cu daruri…

Rimembăr 2015

    Anul trecut, pentru sărbătorile Crăciunului la grădi, s-a oferit bunicul unui băieţaş normal, politician ăl bătrân care nu se sfia s-o dea pe goarnă, când îi aşteptam pe copii la ieşire, altfel un tip cam zmucit la gesturi şi privind mereu în spate, ca cei care au conştiinţele încărcate sau hoţi.
Ca Moş Crăciun s-a făcut urgent şi rapid de toată biomasa cu scuzele de rigoare pentru exprimarea scatologică, dar asta-i impresia generală: a întrebat o fetiţă dacă ştie care-i PIB-ul Albaniei pe 2010, pe un băieţaş despre strategia de apărare a Bielorusiei, pe al treilea n-a apucat să-l interogheze despre numele de familie ale fotbaliştilor din Insulele Feroe…
De la o distanţă de siguranţă l-am întrebat ce a păţit, şi ăla, tot hohotind, a făcut o mărturisire colectivă cutremurătoare: „Sunt născut să fiu veşnicul subaltern, la serviciu, acasă, la partid unde nu aud decât «închide uşa!», «închide gura!» şi am crezut că aici, printre minorii ăştia incipienţi, pot să fiu şi eu boss-ul!”
L-am oprit cu greu din plânsul ăla dizgraţios, lacrimi amestecate cu secreţii, ca să vorbim decent şi la obiect, ce măsa, doar şi noi suntem bunici subalterni, şi l-am dus la o băută, după ce ne-am debarasat de copii. Fiecare dintre noi ar fi avut de ce să pună întrebări pertinente, fiecare în casa lui era într-un fel spăl, menajeră de şters, dar măcar salvarea aparenţelor cu plecatul de acasă dis-de-dimineaţă, hoinăritul fără ţel prin parcuri şi grădini de vară vara, iarna prin cârciumi sordide şi triste, unde printre fereşti murdare stătea fosta clasă muncitoare, conştientă de statutul ei de ruină căruntă.
Întrebarea e, fiindcă am fost rugaţi de dobitocul generalizat, dacă mai poate fi Moş Crăciun, fiindcă nimeni altcineva nu s-a oferit anul acesta şi nici în anii care vin, iar el a promis că se limitează la întrebări care conţin şi răspunsul: ca la partid.

INDICAŢII FINALE
Statul român, medicii – nu ştim care – se îngrijesc de sănătatea cetăţenilor: le recomandă să bea minimum 2 l de lichide, în timp ce fac mişcare. Unora poate să li se pară grav, la fel de dificil, ca şi muritorilor de foame chemaţi să respecte orele celor trei mese pe zi: într-adevăr, o bucată de pâine trebuie mâncată în trei reprize şi, dacă se poate, la aceleaşi ore.
Cu alea două kilo, sau litri de lichide este o problemă: unii fac pe naivii şi bagă, dintr-un foc, în stilul smuls, cantitatea aia de lichid, vin de obicei, bere nu, că face spumă. Că după consumarea cantităţilor respective, unii prind o viteză neobişnuită, asta nu mai ţine de picioare, ci de puterea motorului, a maşinii.
La masă ne aşezăm numai după ce ne-am spălat pe mâini. Adică suntem îndemnaţi să facem pe neştiutorii, să ignorăm realitatea, să-l plagiem pe Pilat din Ponta Euxin.
La masă nu se vorbeşte, în timp ce se mănâncă, mai ales la felul întâi, la ciorbă, fiindcă iese un fel de împroşcare mormăită, ceea ce este dizgraţios şi porcesc.
Coatele, atunci când tăiem carnea, se ţin lipite de corp, spatele drept şi tăiem bucăţi mici, care se introduc în gura făcută guriţă. Ignoraţi fraza de mai sus dacă mâncaţi cu mâna.
Ne ştergem la gură de grăsimi şi resturi cu şerveţelul de hârtie, cu o mişcare de la dreapta la stânga, cu mâna stângă. Dacă ne ştergem cu dreapta (la stânga) înseamnă că nu avem şerveţel.
Băutura se consumă, numai, după ce am mâncat. Nu se soarbe, nu gâlgâim, nu râgâim, în general încercăm să ne comportăm.
Ţuica se bea din păhăruţe, evitaţi paharele de apă, fiindcă nu mai terminaţi masa: o să daţi un recital oribil şi colorat, cu tot ceea ce codul manierelor elegante – la masă – le trece  la erata civilizaţiei. Puteţi să ignoraţi: ‘ş ce dacă, cine-i şefu’?
Oamenii bogaţi, îmbogăţiţii de după ‘89, au voie să mănânce cum vor. Aceasta este o dovadă de personalitate, de intelect personalizat şi cei 7 ani de-acasă făcuţi la fără frecvenţă.
Cornel Udrea