Povestea lui Eminescu

p { margin-bottom: 0.1in; direction: ltr; color: rgb(0, 0, 10); line-height: 120%; text-align: left; }p.western { font-family: „Liberation Serif”,serif; font-size: 12pt; }p.cjk { font-family: „Droid Sans Fallback”; font-size: 12pt; }p.ctl { font-family: „FreeSans”; font-size: 12pt; }

În această admirabilă şi romantică seară de iarnă, Eminescu o conduce acasă pe doamna Veronica Micle. Nu e târziu, dar afară e deja întuneric. E o seară frumoasă, cu lună, fără pic de vânt. Un ger aspru pare să fi încremenit totul ca într-un vechi şi neasemuit tablou. Cuprins de extaz, Eminescu îi vorbeşte doamnei Micle despre poema Strigoii. Păşesc de parcă ar pluti unul lângă celălalt. Nu se ating, dar e atâta vrajă între ei încât impulsurile sexuale, sublimate în societate, transpar imperceptibil în gesturi şi mişcări de o senzualitate tulburătoare şi electrizantă. Poetul gesticulează şi vorbeşte neîntrerupt. Dacă s-ar opri din vorbit n-ar mai fi stăpân pe sine. Ea, Tolla, cum îi spunea poetul în intimitatea gândurilor sale, îl ascultă sorbindu-i cu nesaţ cuvintele eminesciene.

Arald e tânărul crai al avarilor, explică Eminescu cu voce armonioasă, dar puternică. Îi ies aburi din gură când vorbeşte. Își conduce poporul prin stepele Asiei, trecând prin foc şi sabie ţinuturile întâlnite în cale. Poetul, cu un pas înaintea doamnei Micle, se mişcă gesticulând larg de parcă ar avea în mâini săbii cu care crestează bărbăteşte aerul, făcându-şi drum drept prin stepă sau zăpadă. Cucerind totul în cale, Arald ajunge la Nistru şi, apoi, la gurile Dunării. Dar, aici, la gurile Dunării… Poetul se opreşte cu doi paşi înaintea doamnei Micle şi, făcând să scârţâie zăpada sub picioare, se întoarce şovăitor de parcă s-ar mişca pe gheaţa subţire a Dunării. Oprindu-se cu armatele sale la gurile Dunării, reia poetul, Arald se înfăţişează înaintea crăiesei Maria, stăpâna locului, ca să-i ceară supunere. Văzând-o pe crăiasă, războinicul este cuprins de vrajă şi, într-o clipă, o fulgerătoare dragoste îi cucereşte şi îi înmoaie inima dură şi neînfricată. Vor trăi împreună o iubire măreaţă şi cumplită. Ea îl iubeşte?, întreabă timidă Veronica. Oh, da!, izbucneşte poetul cu patimă. Îl vizitează în fiecare noapte. Eminescu, privind spre doamna Micle, începe să recite: De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,/ Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă/ Şi-nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zapadă… Gândul poetului e la blonda muză. Blonda muză, Veronica, se închipui o fecioară castă şi pură. Îşi dorea să fie acea fecioară imaginată în versurile eminesciene. Mai departe?, întrebă ea veselă, privindu-l în ochi cu o nouă și intensă strălucire. Ce? Poemul lui Arald, domnule Eminescu, Strigoiul. Poemul nu era gata, dar Eminescu ştia că numai povestindu-i despre proiectele sale putea întârzia graba femeii de a ajunge acasă. Mai departe?, repetă el în gând. Şi?, îl zori ea, dornică să afle continuarea înainte ca plimbarea lor să se sfârşească. Cu fiecare pas cu care se apropiau de casa rectorului Ștefan Micle, soțul Veronicăi, deznădejdea lui Eminescu creştea. Ce să facă? Concepe noi imagini şi versuri. Maria, fecioara cu părul blond ca un spic de grâu, reia el avântat, moare. Ah!, moare?!, şopteşte Veronica. Aşa se termină?, întreabă ea emoţionată. Poetul e în încurcătură. Dacă se termină aşa de repede vor grăbi inevitabil pasul. Nu înţelegea nici el de ce spusese că Maria moare. Nu se gândise la asta. Moartea eroinei însemna sfârşitul poemului şi al plimbării (?), iar poetul nu dorea asta. Nu! Nu! Îi veni o nouă idee. Nu! Nicidecum. Arald pe un cal negru zbura. În juru-i fug ca visuri – prin nouri joacă lună – Arald cuprins de dor porneşte în căutarea preotului Zamolxe, zeul păgân, cel care prin vrăji şi magie ar putea s-o readucă la viaţă pe Maria. Prin vrăji şi magie?!, se miră Veronica. Da, doamnă Micle! Arald nu era creştin, era un războinic barbar, de aceea el mai credea în puterea vechilor vrăji şi mituri. Iată-l pe Arald pornind să-l caute pe Zalmolxe. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere: / El vede toată firea amestecat’afară – / Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară – / Departe vede – oraşul pe sub un arc de pară… Ca acuma, şopteşte Veronica. Ninsoare, gheaţă, vânt arzător de vară. Îşi strânse scurteica în jurul taliei.

Ea reapare. O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă/ De pietre scumpe…. părul i-ajunge la călcâie,/ Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;/ Cu mâinile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie/ Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Ah!, murmură cu inima tremurând de-o spaimă inefabilă Veronica. Îi era puţin frică de acea imagine creată de poet: o fiinţă întoarsă dintre cei morţi?! O stafie vie!? Poate că cei doi îndrăgostiţi, regăsindu-se, vor trăi fericiţi până la adânci-bătrâneţi, nu?, domnule Eminescu? De ce n-ar trăi fericiţi până la adânci-bătrâneţi? Dragostea e o poveste, nu?! Nu ştiu, răspunde poetul. Dragostea e dragoste! Şi? Mai departe?

Într-o dureroasă şi lucidă fracţiune de secundă, poetul realiză cât de aproape ajunseseră de casa rectorului. Cine ştie când o va revedea. Ea urma să plece la Văratec pentru câteva zile. În minte îşi făurise un plan pentru seara aceea: s-o strângă în braţe şi s-o sărute. O strategie: când îşi vor lua rămas bun lângă poartă, oprindu-se unul în faţa celuilalt. Mai departe?, întreabă curioasă Veronica. Vrea să ştie ce se întâmplă cu Maria cea întoarsă din lumea morţilor prin puterea dragostei nepieritoare a lui Arald. Poemul încă nu e gata, recunoaşte Eminescu. Mai am de lucru, la formă, la fond. Glasul îi sună stins, moale. La ce mai lucrezi?, îl chestionează dulce Veronica ca să pună capăt tăcerii dintre ei. Poetului nu-i place să vorbească despre poeziile aflate în lucru, dar, având în vedere planul său de a o săruta, ar face orice ca să-i fie pe plac şi să n-o supere. Îşi aminteşte de poezia Dorinţa. Vino-n codru la izvorul… şi bucuros de a mai fi găsit un pretext oarecare ca s-o reţină, Eminescu începu să-i descrie cu amănunţime un loc de vis pe care-l avea în minte: codru, izvor, prund şi, desigur, teii înfloriţi – unde, un poet îndrăgostit avea să-şi ducă iubita. Ei îi place mai mult Dorinţa decât Strigoiul şi, acceptând jocul poetului, plin de ambiguităţi lirice, îl întreabă cum arată acea imaginară (?) iubită. Poetul nu-i spune cum arată iubita, în schimb îşi dă în vileag în mod poetic şi limpede întreg planul: Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Ah!, exclamă ea, aranjându-şi capişonul sub un felinar din stradă, abia aprins de lampagiu. Vei da gurei mele pradă/ Ale tale buze dulci,/ Capul tău cel blond şi tânăr / Pe-a mea inim-ai să culci.

Mai fac câţiva paşi pe covorul de zăpadă îngheţată. Nici un firicel de vânt nu tulbură acea neclintire sticloasă a înserării. Peste lume, luna întinsese un fel de veşmânt transparent din fire subţiri şi argintoase, ca de paiete scânteietoare. În întunericul nopţii, nu departe de locul în care se opriră cei doi, se întrezări adormită, casa rectorului. Era o clădire destul de modestă, cu hoch-parter, având şi un demisol pentru dependinţe. Şi?, întrebă Veronica. Să dezmierd cu mâna umerii tăi albi şi netezi, rosteşte poetul, neîndrăznind s-o privească, tu să-mi numeri cu urechea alipită de piept bătăile inimii, cu gura abia deschisă să mă mângâi cu şoapte, când zâmbeşti să se vadă dinţii mici şi albi ca laptele. Să simt inima cum îmi creşte de un vis frumos cu jale. Să-mi întinzi visătoare dulcea gură. Domnule Eminescu, protestează ea cu duioasă cochetărie în glas, dar nu poţi scrie aşa ceva! De ce? Cine va citi va ghici totul. Ce va crede lumea despre mine?! Ah! Bine, îngăimă poetul, dar nici nu te-am sărutat încă! Ştiu, dar lumea va crede că ai făcut-o. Lumea!? Ce-i păsa lui de lume?

Lumea e lume… Astăzi sunt setos de forme,/ Urmăresc aprins cu ochii/ Încreţirea trădătoare/ A subţirei tale rochii.

Poetul, îmbătat de amor, o urmează. Sufletul îi e cuprins de atâta deznădejde încât uită şi de planuri şi de strategii şi de tot. Se opresc în faţa porţii. Nu se grăbeşte nici unul să-şi spună la revedere. El îşi ridică ochii spre cer. Vede stelele şi se lansează într-o teorie abstractă asupra minunatei ordini a poziţiei lor. Descriind cu vorbe şi, mai ales, cu gesturi largi, indicând spre cer, cutare şi cutare stea, pleiadele şi noianul de constelaţii în cădere, poetul, apucându-se să vorbească atât de inspirat despre cosmos, nu era neapărat interesat de alcătuirea cerească când, sub pavăza nopţii şi a pustietăţii de pe stradă, ar fi putut profita de ocazie şi s-o sărute. Ea râde în sinea ei de abstracţiune, de teoria luminii ce călătorește departe, de strădaniile lui. Nici el nu se ascultă vorbind, doar vorbeşte şi-i priveşte pe furiş încreţirea rochiei. Veronica aruncă înspre casă o privire fugară. Îşi aduce subit aminte, fericită. Ah! În seara aceea, rectorul avea o întrunire politică. O avertizase că va veni târziu. Nu intri?, îl invită ea pe poet. Afară se făcuse frig. Un frig aspru, fără vânt, un frig înţepător de februarie. Le tăia obrajii în felii subţiri de roşeaţă. Ba da!, îngăimă Eminescu extaziat.

Florina ILIS