Jocurile şi caracterele

    Edouard Claparède, neurolog, pedagog, şi specialist în psihologia infantilă afirmă: „Jocul este munca, este binele, este datoria, este ucenicia vârstei mature, copilul fiind o fiinţă care se joacă şi nimic altceva”.
Copilul nu creşte pur şi simplu, el se dezvoltă prin joc. Jocul devine astfel,  un mijloc de afirmare a eului, de pre exerciţii pentru cunoaştere şi formare, de explorare a mediului. Jocul este şi un mijloc de a cunoaşte copilul, pe lângă faptul că îl formează pentru viaţa socială şi pentru muncă.
De-a lungul timpului, jocul a fost studiat de psihanalişti şi a fost folosit şi ca metodă de diagnostic. Psihanalist este o persoană care la rândul său a fost el însuşi psihanalizat iar acest lucru constituie piesa de rezistenţă din formarea sa. Anumite şcoli, cum a fost cea a lui Rambert, din Franţa, au folosit jocul pentru diagnostic aşa cum altădată psihanaliza a folosit visul pentru diagnostic. Jean Chauteau, psiholog la Universitatea din Bordeaux, specialist în educaţia copilului şi Jean Piaget, psiholog elveţian,  consideră că există o  înrudire incontestabilă între joc şi vis.
Astfel, povestirile pe care le inventează copilul, sau unele desene ale copilului, sunt, la fel ca şi visele, expresia simbolică a problemelor sale interioare sau a unor tendinţe ascunse. Dar nu se poate considera că orice joc este expresia unor tendinţe ascunse.
Să luăm exemplul jocului cu păpuşa. În timpul jocului,  copilul se identifică mai mult sau mai puţin cu păpuşa sau cu un anumit personaj al povestirilor pe care le născoceşte.
De exemplu, o fetiţă născoceşte şi înscenează cu ajutorul păpuşilor o poveste în care o fetiţă,  pentru a se răzbuna pe părinţi, îşi aruncă surioara pe fereastră, apoi îşi omoară părinţii. Se observă aici o puternică agresivitate împotriva mamei, care este vinovată pentru că i-a adus o surioară. Această agresivitate este confirmată de comportamentul fetiţei, deşi ea neagă. Povestea imaginată este ca o mărturisire inconştientă.
Dar trebuie să ţinem cont că nu toate jocurile sau producţiile copiilor arată tendinţe ascunse. Un copil desenează cerculeţe. Şi fiind întrebat spune că este un câmp cu cartofi. Sau desenează omuleţi, fără a se gândi la ceva anume. (O piaţă, de exemplu).
Atrag atenţia jocurile solitare, unde găsim copii visători, care îşi spun poveşti.  În jocurile alese de copii, se vede firea activă, voinţa, caracterul dominator etc. Pot atrage atenţia şi jocurile de dezordine, în care copilul strică ordinea lucrurilor, sparge geamuri, rupe flori etc. Acestea pot arăta un dezechilibru.
Sugestie: povestiţi copilului dumneavoastră începutul unei poveşti şi apoi lăsaţi-l să continue el şi interpretaţi.
  Ana CRIŞAN
    – psiholog –