Infecţia meningococică

Infecţia meningococică este o boală infecţioasă acută, din grupul infecţiilor respiratorii, provocată de meningococi, bacterii care se transmit de la omul bolnav la cel sănătos prin aeropicături şi afectează mucoasa nazofaringiană, meningele, creierul, alte organe şi sisteme, exprimîndu-se prin diverse forme clinice. Îmbolnăvirea afectează mai des copiii, în special pe cei mai mici, însă în ultimii ani se înregistrează o frecvenţă sporită şi la adolescenţi, adulţi şi uneori chiar la bătrîni. Boala meningococică apare peste tot în lume, în forma endemică şi epidemică.

Meningita meningococică începe acut sau chiar brusc cu o cefalee difuză, progresivă şi chinuitoare, insomnie, creşterea temperaturii, într-un timp scurt, pînă la 40-41 de grade Celsius, vomă repetată şi uneori cu simptome de nazofaringită. La majoritatea pacienţilor apar fotofobia, hiperestezia sau hiperacuzia. Pe fondul cefaleei severe apar rapid şi devin pronunţate în timp scurt semnele meningiene (sindrom meningial de afectare a meningelor şi creierului). După una-două zile, în cazuri grave, iar uneori şi mai rapid, dacă boala nu este diagnosticată, apar pierderi ale stării de conştienţă. Meningococemia fulminanta (purpura fulminans) este o urgenţă majoră. Orice purpură febrilă din mai multe elemente, din care cel puţin unul este necrotic, trebuie considerată indicaţie de spitalizare urgentă. De cele mai multe ori, evolutia în absenţa tratamentului antibiotic şi patogenic este letală. Evoluţia poate fi rapidă spre şoc, cu insuficienţă multiplă de organ – sindromul Waterhouse-Friederichsen. Acesta se consideră că este consecinţa necrozei glandelor suprarenale, determinată de embolia bacteriană la acest nivel şi apariţia unei insuficienţe supra-acute corticosuprarenale. Rata de fatalitate a meningococemiei este de pînă la 40%. Foarte rar evoluţia poate fi spontană spre vindecare şi chiar şi atunci sechelele neuropsihice sînt foarte importante. Meningita meningococică este o boală cu internare obligatorie, iar tratamentul trebuie sa înceapă imediat la internare.

În intervalul august 2011– august 2015, Ministerului Sănătăţii din România are 260 cazuri de meningite meningococice confirmate şi un deces. Media îmbolnăvirilor din ultimii patru ani s-a situat undeva în jurul a 63 de cazuri. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a estimat că boala meningococică a cauzat 171.000 de decese în întreaga lume în anul 2010.

Agentul patogen este meningococul, membru al familiei Neisseria, genul Neisseria meningitidis, bacterie gram negativă, foarte sensibil la acţiunea unor factori de mediu, cum ar fi oscilaţii de temperatură, umiditate, raze solare. Fierberea la 100°C distruge microbii momentan, iar dezinfectanţi precum cloramina, clorura de var, carbolul şi alcoolul etilic au efect timp de cîteva ore. Sursa de infecţie este reprezentată de omul bolnav sau de purtătorii sănătoşi, care prezintă bacterii la nivelul faringelui. Bacteria a fost identificată pentru prima dată în lichidul cefalorahidian de către Weichselbaum în 1887, iar prima descriere definitivă a bolii a fost realizată de Vieusseux în Elvetia, în 1805.

Există diferenţe semnificative în distribuţia locală a cauzelor de meningită bacteriană. De exemplu, în timp ce N. meningitides de grup B şi C provoacă majoritatea episoadelor de boală în Europa, grupul A este evidenţiat în Asia şi continuă să predomine în Africa, unde provoacă cea mai mare parte a epidemiilor majore în zonele cu meningită, fiind responsabil de aproximativ 80%-85% din cazurile documentate de meningită meningococică.

Persoanele care au venit în contactat cu bolnavul trebuie sa primească profilaxie antibiotică cu ceftriaxonă, ciprofloxacină sau rifampicină. În colectivităţile de copii în care au apărut cazuri se face triaj epidemiologic zilnic, pe perioada incubaţiei maxime de la apariţia ultimului caz, educaţia sanitară a copiilor şi a angajaţilor privind modalităţile de transmitere şi curăţenie, aerisire, zilnic. Purtătorii depistaţi în focar vor fi trataţi timp de 7-10 zile cu Penicilină V.

Primul vaccin monovalent (grupa C) a fost autorizat protectiv în Statele Unite în 1974, iar în 1978 a fost autorizat un vaccin tetravalent. Vaccinul meningococic conjugat a fost autorizat în Marea Britanie în 1999 şi a avut un impact major asupra incidenţei bolii meningococice. În 2005, în Statele Unite a fost autorizat pentru prima dată un vaccin tetravalent conjugat.

Dr. Liana Monica Deac

Medic primar epidemiolog