IGNAT

Istoric

La început de tot a fost sfânt. Şi-şi făcea veacul în Antiochia ad Orontem. Siria sau Turcia (de căutat pe harta lumilor vechi şi noi).  Numai că, până să vină musulmanii, creştinii se lăfăiau prin zonă!
Ignat Sfântul era bugetar al Romei. Şi ca orice funcţionar, făcea tot posibilul să nu funcţioneze deloc. Doar când trebuia-musai să-şi justifice existenţa şi plata în aur, dedea cu presupusul. A rămas în memoria colectivă şi nescrisă zisa cu visul. Cică în anume zi (20 decembrie vă leato din fiecare an lăsat prin îngăduire), tot porcul visează că va fi tăiat şi înjunghiat. În semn de protest, animalul coteţelor de atunci şi acum nu mai mănâncă, nu pune carne pe el, nu se mai îngraşă… Pentru că n-au în dotare banderole albe şi n-au învăţat , la primară, japoneza – deşi au avut tot timpul din lume de atunci încoace: 192-188 î.Hr. – porcii fac greva foamei fără avertisment. Spontan. Spre deosebire de vremea Ignaţ, care rimează cu cârnaţ, Inătoarea nu are rimă. Din acest motiv s-a inventat asomarea, un fel de asumare a răspunderii, cum că porcul nu va suferi prin sucombare planificată.
Porcii care nu visează sunt sacrificaţi în timpul anului. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, indiferent de pasăre, tot porcul…

Omul şi porcul

Tradiţia nu poate fi decât populară. La ţară, tradiţia se păstrează. Când vine mahalaua peste, se împute locul. Până să plece la oraş, tot ţăranul e de stânga, în sensul că acolo şi-o ţine unde zice croitorul. Ajungând citadin şi funcţionar, o cârmeşte spre dreapta şi jură că nu produce nimic, nu-şi face firmă, nu merge la vot, dar cârcoteşte când cei de stânga îşi pun croitorii în parlament. Pe partea dreaptă, cum vii dinspre guvern şi, cică, echidistant de preşedinţie.
Omul nu a fost întotdeauna porc.
Cu toate că Pigy n-a pus veci alcool în gură, expresia „porcule!” are o mare trecere în rândul populaţiei feminine, când la mijloc se interpune şliboviţa de votcă. Viceversa, „scroafă!” a ieşit din fondul principal de cuvinte uzitat prin folosire de către partea masculină şi a migrat spre periferie, acolo unde „purceluş” înlocuieşte cu succes „puşculiţa mea cu euroi!” sau „contul tău e şi al meu, dacă nu chiar al meu şi gata!”.
Tot poporul zice că, în ziua de Ignat, e bine să tai ceva. O găină, un deget, ceva, numai sânge să iasă! Aceste porniri sadice sunt temperate oarecum în credinţa populară, pentru că, cel care taie, porcul în cazul nostru, nu are voie să strângă din dinţi. Altfel, carnea va fierbe al dracului de greu,  cea ce poate cauza la garamaţ şi garamaţă.

Sinonim cu eufemismul

Dicţionarul de ambe sexe pomeneşte porcul netranşat ca râmător, râtan, slin, mistreţ (ca porc sălbatic, rar… ca porc de pădure). Învechit şi în anumite regiuni de dezvoltare întâlnim: gligan, porc-de-mare  ce poartă tiara  prinţesei Diana. La concurenţă neloială se află scorpie-de-mare şi scorpenă.
În literatura cultă, nu există conotaţii cu parlamentari care ar pune râtul… Doar vulgul, în creaţia anonimă, pune botul. Ceea ce este cu totul şi cu totul altceva. Parlamentarii pun doar de legi care, sigur, sunt porcăite de alegătorii imparţiali. Nu e nici o ruşine să ajungă pe mâna DNA, din moment ce şi prinţul din poveste se dădea peste cap şi devenea porc cu buletin de oraş. Fuga de imaş se cunoaşte încă de la industrializarea forţată, când porcii se dădeau la cotă şi cotele la export.
Acum se importă totul, pentru că trebuie să subzistăm cumva, nu? Dacă nu găsiţi rima potrivită, spuneţi cu voce tare cine a scris poemul „Deva şi un ceas Popeda”, în săltăreţe versuri: „Ţii mine, Florentina, noi la Deva/ Sub ceru-albastru, cu ghicite stele/ Când îţi spuneam că este, totuşi ceva/ Şi în aceste live-concerte de manele?”
(Răspuns: Cornel Udrea)
La ceas de seară, când ţuicomicina şi-a făcut treaba gospodăreşte, se poate îngâna din: „Iubito, vreau să-mi dăruiesc ficatul/ Îţi dau ce vrei, eu nu mă târguiesc/ am să-ţi achit şi doctorul şi patul/ Din cauză că veşnic te iubesc!”.
(Răspuns: Cornel Udrea)
Pagină realizată de Coriolan JIERU-CODIŢĂ