FINCIU – 555

,,Aduceţi–vă aminte de lucrurile pe care părinţii noştri le-au făcut în vremea lor, şi vă veţi agonisi mare slavă şi nume veşnic’’, iată motoul biblic ce a direcţionat migăloasa incursiune în cei 555 de ani de atestare documentară, deşi legenda spune că, în vremuri imemoriale, păstorul Tripon a venit de jos, de la cîmpie, pentru a se aşeza, în linişte,

lîngă un izvor a cărui apă cristalină ţîşnea dintr-un gheţar înconjurat de o pădure seculară, ce-l ferea de priviri curioase şi oaspeţi nepoftiţi.

Acceptînd elementele de legendă, ori de ficţiune, autorii monografiei Finciului, doamna economist Ana Tripon Lăcătuş şi prof. Cristian-Claudiu Filip, au izbăvit să scoată în acea stă lună de sub tipar o schiţă monografică pe cît de interesantă, pe atît de bine ilustrată, reuşind în 156 de pagini să prezinte cele mai grele urcuşuri istorice ale acestei aşezări fixate în depresiunea Huedinului, de unde sunetul unei tulnicărese cu plămîni viguroşi îl face auzit pînă la satele învecinatele Dealu Negru, Călăţele, Văleni sau Mănăstireni. Autorii au mai reuşit să sublinieze şi pitorescul sufletelor celor ce au durat această micuţă cetate, ale cărei rădăcini au fost alimentate din simbioza daco-romană.

Obştea sătească cu caracter agricol şi pastoral aduce aici şi primele înscrisuri ce datează din 9 iulie 1459, cînd preotul Blasiu din Văleni a zălogit partea lui de moşie din Satu Nou (actualul Finciu) nobilului Istvan Kemeny, pentru 25 de florini de aur. Autorii au identificat şi primele tabele cu locuitorii Finciului, însă cea mai elocventă lucrare ,,Conscripţia românilor din Transilvania’’ aparţine Episcopului greco-catolic Inochentie Micu-Klein, de unde aflăm că în 1733 aici trăiau 30 de familii de români, iar în statistica anului 1750 găsim 150 de suflete, mai mult cu 10 faţă de recensămîntul anului 2011. În 1910, populaţia era de 395 locuitori, 394 erau români, unul maghiar, iar din urbariile începutului de secol XIX aflăm o serie de realităţi economice, sociale şi demografice ale Finciului, monitorizate prin interese latifundiare şi teritoriale ale nobilimii maghiare ce urmărea stăpînirea prin ,,uniunea’’ cu Ungaria.

Şi aici, ca de altfel în toată Ţara Moţilor, cunoscuţi ca fiind cei mai demni fii ai Transilvaniei, locuitorii au îmbrăţişat îndemnul lui Avram Iancu: ,,Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim’’, luptînd pînă la sacrificiul suprem pentru apărarea fiinţei naţionale, aşa încît jaful provocat de către gardiştii unguri s-a limitat la doar 1283 de florini.

Desigur, găsim în volumul ,,Finciu – un sat pentru sufletul meu’’ conştiinţa generaţiei ce a contribuit la realizarea României Mari, a celor pieriţi în cele două conflagraţii mondiale, dar şi bucuria enormă a celor întorşi acasă, bucurie trăită şi de Crăciun Tripon a Chirili, care a dezertat de la Cotul Donului, ajungînd la Măgura Călăţele, unde şi-a construit un bordei în care a stat ascuns multă vreme pentru a scăpa de pedeapsa autorităţilor. Deportările, confiscările de averi nu au ocolit Finciul, mărturiile despre acele crude umilinţe fiind cutremurătoare.

Biserica ortodoxă de aici, construită la 1764 din bîrne de molid şi stejar, în formă de corabie, care avea o ladă de cărţi şi icoane valoroase pictate pe lemn, sfeşnice din lemn şi pămînt ars şi alte multe obiecte de valoare istorică şi artistică – toate au fost martorele permanentelor rugăciuni ale preoţilor şi credincioşilor din acest sat binecuvîntat de Dumnezeu.

Şcoala îşi are capitolul ei bine definit, obiceiurile şi tradiţiile fincenilor sînt cu meticulozitate aşternute în pagină: botezul, obiceiul de nuntă, înmormîntarea, obiceiul de Crăciun, Cununa de Sînziene, jocul în sat, cîntecele de dor şi jale, claca, haba, tratamentele bunicilor, portul popular şi biografiile pentru posteritate nu lipsesc din acest volum. Un alt capitol vorbeşte despre viaţa politică, iar fincenii şi casele lor se înscriu în stilul arhitectural din… Ţara Călatei. Perspectivele Finciului – un sat al sufletului meu – sînt redate prin proiectele concretizate în ultima perioadă aici, proiecte demarate de fiul satului, Vasile Tripon, primar al comunei Călăţele, care este şi fondatorul Asociaţiei ,,Dumbrava Minunată’’, alături de Dumitru Matiş, Viorica Adel, Mircea Radovici şi Ana Lăcătuş. Au fost ridicate trei lăcaşe de cult, şcoală, cămin cultural, atelier de rame, magazin sătesc, composesorat urbarial, s-au construit reţeaua de apă şi canal şi un drum asfaltat ce permite deplasarea uşoară a celor ce vor să admire frumuseţea acestor forme de relief, bogăţia florei şi faunei ce poate atrage investitori români şi străini. ‘’Dumbrava Minunată’’ va fi şi gazda unei tabere pentru copii orfani.

Lansarea monografiei, petrecută în weekend-ul trecut, a însemnat şi prima ediţie a întîlnirii Fiilor satului, o sărbătoare sub semnul evocării trecutului şi cu speranţa într-un viitor marcat de prosperitate prin valorificarea resurselor moştenite de la străbuni, părinţi şi de la natură.

Primarul Vasile Tripon a fost sufletul acestei frumoase întîmplări care a început cu slujba preoţilor din lăcaşul de cult, continuînd cu sfinţirea Căminului cultural reabilitat şi modernizat, în al cărui spaţiu a fost lansată monografia şi unde a fost prezentat primul program cultural-artistic pe noua scenă, pe care au urcat: Ansamblurile artistice ,,Măgura’’ Călăţele, condus de preotul Dănuţ Călătean, ,,Craii Apusenilor’’, instructor Voichiţa Naghi şi cunoscutul ansamblu clujean ,,Rapsodia Someşană’’. Au bucurat sutele de iubitori ai muzicii populare, cu plăcutele lor piese din repertoriu, solistele Voichiţa Naghi, Adriana Ilieş şi Mariana Morcan, aşa încît se poate spune, ca o concluzie la cele relatate, că Finciul a devenit un sat şi pentru… sufletul meu.

Dumitru VATAU