Eugeniu Sperantia – modelul intelectualului complex

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai’’ în contextul aniversării a 100 de ani de la înființarea Universității Naționale a Daciei Superioare și de la instalarea administrației românești de la Cluj continuă cu prezentarea uneia dintre figurile ilustre „adoptate” de oraşul Cluj după Primul Război Mondial, ce a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea gândirii din acest spaţiu. Este vorba de Eugeniu Sperantia, estetician, eseist, sociolog și filosof român.

Vedem cum astăzi Clujul creşte economic şi cultural, cum coagulează resurse umane, financiare şi intelectuale, pulsând ca o a doua capitală a României, în tot mai multe domenii. Nu e de mirare, prin urmare, că a devenit un pivot geografic şi uman care încheagă reţele economice şi culturale în spaţiul dintre Bucureşti şi Budapesta. Dacă urbea noastră a reuşit să joace acest rol înaintea altora, a făcut-o şi datorită faptului că s-a impus ca puternic centru de educaţie şi de creaţie culturală şi ştiinţifică, atrăgând minţi efervescente nu doar din spaţiul intracarpatic, ci şi din celelalte provincii româneşti. Una dintre aceste figuri ilustre „adoptate” de către vechea cetate transilvană şi de care ar trebui să se vorbească mai mult, întrucât a contribuit în mod fundamental la dezvoltarea gândirii care radiază din acest spaţiu, a fost Eugeniu Sperantia (nume care se grafiază cu „t”, nu cu „ţ”).

A văzut lumina zilei în 18 mai 1888 în Bucureşti, ca fiu al folcloristului Theodor Dimitrie Speranţia (născut la rândul său Theodor Dimitrie Nădejde şi originar din Deleni, judeţul Iaşi) şi al Elenei (născută Cruceanu). Încă din timpul liceului, absolvit în 1906 în capitală, a fost un obişnuit al cercului literar condus de către Alexandru Macedonski, fapt care explică apetitul său pentru limba riguros şlefuită, pentru frazarea lin curgătoare, ritmată, şi iubirea faţă de metaforă, care l-a definit de-a lungul întregii cariere eclatante. Volumele sale de poezie (Zvonuri din necunoscut – 1921, Pasul umbrelor şi al veciei – 1930, Sus – 1939) şi de proză (romanul Casa cu nalbă – 1916) dovedesc că a fost un locuitor loial şi activ al limbii române, cunoscător intim şi rafinat al articulaţiilor lingvistice, cu nimic mai prejos decât marii creatori contemporani lui. De altfel, încă de la debutul timpuriu (1906) în revista Vieaţa Nouă a lui Ovid Densușianu, şi-a atras aprecierile directorului revistei, dar şi ale lui Macedonski şi ale lui Gheorghe Bogdan-Duică, impunându-se ca unul dintre motoarele mişcării simboliste. În creaţia sa lirică pe care a alimentat-o constant întreaga viaţă atât în volume, cât şi în reviste culturale de mare calibru (Luceafărul, Gândirea, Steaua, Familia etc.), s-a păstrat spirit viu, energic şi ludic, fapt dovedit şi de multele pseudonime sub care a semnat (Eugenius, Genică, Corina Lazzariny, Victor Olimp, Victor Spoială, Victor Talpă sau Cerchez).

Acest Sperantia „sprințar” a fost însă dublat de către rigurosul umanist, spirit enciclopedic, format pe modelul lui Maiorescu. Preocupările sale ştiinţifice răzbat încă din perioada Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, absolvite în 1910, şi mai cu seamă în urma doctoratului în literatură şi filosofie, încheiat în 1912 şi dedicat unei noi reinterpretări a apriorismului kantian din perspectivă pragmatică (rezultatul fiind tocmai volumul intitulat Apriorismul pragmatic, considerată de către I. Maxim Danciu ca fiind prima schiţă de antropologie filosofică din gândirea românească). În anul 1913-1914 a urmat un stagiu de specializare la Berlin, iar în 1916 s-a afiliat Societăţii Scriitorilor Români.

Delegat ministerial pentru educație

La sfârşitul Primului Război Mondial a fost delegat ministerial pentru educaţia superioară la Cluj (1919-1921), acesta fiind momentul în care a devenit un membru marcant al vieţii universitare transilvănene. A activat ca profesor de sociologie şi filosofie juridică la Universitatea de Drept din Oradea (1921-1934), iar apoi a devenit profesor titular de sociologie şi filosofia dreptului la Facultatea de Drept din Cluj (1934-1949), până în momentul pensionării. În perioada premergătoare pensionării nu a fost scutit de hărţuirea concertată atât din partea bolşevicilor convinşi, cât şi a oportuniştilor care au adoptat linia marxistă de gândire, pe care Sperantia o respingea în opera sa consistentă, plasată pe poziţii idealiste. Acest fapt este reflectat şi în pauza survenită în activitatea publicistică, reluată abia în 1955.

Operă vastă, în diverse domenii

Opera sa acoperă o plajă largă de domenii, în care s-a exprimat cu competenţă şi cu aplomb, aducând contribuţii teoretice şi conceptuale, dar şi stilistice, pentru care a fost decorat cu Ordinul „Coroana României în grad de Cavaler (1922), şi pentru care a primit Premiul Societăţii Scriitorilor din România (1930, pentru volumul Pasul umbrelor şi al veciei), dar şi Premiul Academiei Române (1934, pentru „Papillons” de Schumann). Dintre multele volume antume şi postume trebuie amintite şi Erorile utilitariste în pedagocia spenceriană (1914), Contribuţiuni la filosofia magiei (1916), Cartea omului practic (1916), Frumosul ca înaltă suferinţă (1921), Psihologia gândirii (1922), Tradiţia şi rolul ei social (1926), Factorul ideal, studii sociologice (1929), Curs de sociologie generală (1930), Principii fundamentale de filosofie juridică (1936), Supremaţia credinţei pure (1939), Introducere în sociologie (1939, 2 vol.), Mic tratat despre valori (1942), Systhème de métaphysique (1943), Resorturile psihologice ale evoluţiei umane (1947), Iniţiere în poetică (1968), dar şi eseurile şi memoriile cuprinse în volumele Medalioane muzicale (1966), Figuri universitare (1967) şi Amintiri din lumea literară (1967).

Contribuţiile critice şi monografice la opera lui Eugeniu Sperantia au intrat în preocupările unora dintre cei mai de seamă specialişti, precum Al. Dima, E. Lovinescu, Perpessicius, T. Tanco, Lucian Predescu, Mircea Popa, M. Muthu, A. Marino, Andrei Marga sau I. Maxim Danciu. Dincolo de diferenţele de abordare şi de accentele plasate asupra activităţii marelui filosof român, se pot identifica unele linii de convergenţă, asupra cărora au convenit majoritatea exegeţilor.

Chiar dacă s-a înscris pe mai multe axe de investigare a fenomenelor spiritului, opera lui Eugeniu Sperantia este irigată de acelaşi fluviu al filosofiei vitaliste, de sorginte germană, la modă în acea vreme în spaţiul european, decelabil şi în umanismul românesc, în edificiile teoretice ale unor C. Rădulescu-Motru, G. Ibrăileanu sau chiar Lucian Blaga. Desigur, aceasta poate fi explicată şi prin stagiul de specializiare pe care l-a urmat Sperantia la Berlin, dar şi prin fluxul general al disciplinelor umaniste în care a activat, de la filosofie, estetică şi drept, la sociologie, antropologie, psihologie şi pedagogie. De altfel, unele influenţe sunt explicit recunoscute, ca fundal (Platon, Aristotel, scolastica, Kant, Hegel, pragmatismul, Bergson), în timp ce altele sunt discutate punctual atât de către filosoful nostru, cât şi de către exegeţii săi (Goethe cu teoria morfologică, Karl Groos cu imitaţia interioară sau Theodor Lipps cu autocontemplarea proiectată în obiect).

Regretatul I. Maxim Danciu observa că, în concepţia neovitalistă a lui Eugeniu Sperantia, viaţa reprezintă „fondul metafizic al realităţii” şi este înţeleasă ca o forţă constructivă şi expansivă, „procesele de conştiinţă, inclusiv gândirea, fiind şi ele privite ca proiecţii ale celor mai generale legi ale vieţii”. De aici, fiinţa vie ar constitui „unitatea sintetică a mai multor procese corelative, tinzând să se manifeste ca unitate, să sporească progresiv prin sinteze şi să-şi propage conţinutul ca nouă unitate sintetică”. Viaţa, privită ca un ansamblu dinamic de funcţiuni, mai observă exegetul clujean, respectă anumite regularităţi sau legi care ar trebui să devină obiectul unei biologii generale, idee considerată de „mare alură filosofică”, urmând ideilor gânditorului belgian G. Tieberghien. Biologia şi estetica s-ar ocupa, în consecinţă, de acelaşi proces, procesul constructiv al vieţii, desfăşurat în sfere materiale diferite. Sperantia îşi formula cu limpezime crezul: „viaţa constructoare de corpuri organice, de ţesuturi vii şi de aparate fiziologice e totodată constructoare de opere de artă”. Opera de artă, la rândul ei, fiind expresia unei ordonări subiective care certifică vitalitatea spiritului, „trăieşte în cel ce o creează şi se multiplică în spiritele cărora li s-a comunicat conţinutul ei spiritual”. Axioma care dirijează demersul filosofului şi esteticianului, aşa cum a identificat-o M. Muthu, este formulată astfel: „estetica ne apare ca o biologie de un gen special, iar frumosul este proiecţiunea faptului vital ca atare”.

Fiinţa activă este considerată ca originea fiinţei gânditoare, spiritualul fiind un proces care se sustrage acţiunii directe, pragmaticului imediat, într-o evadare din actual, cu scopul de a perfecţiona permanent formele ideale ale unor unităţi de viaţă eventuale. În acest sens, antropologul Sperantia introduce concepte care constituie „resorturile psihologice ale evoluţiei umane”, după cum observa profesorul Muthu. Acestea ar fi amânarea („voinţa de evadare” sau „voinţa de abstragere din actual”), şi voinţa de valoare, completată de solidarismul axiotropic („voinţa de comuniune în valori”). Amânarea este esenţială pentru înţelegerea omului ca fiinţă bio-psiho-socială în viziunea lui Sperantia, în care individul „nu e decât un gest al speciei sale”, şi se caracterizează prin măriri progresive a invervalului dintre excitare şi reacţie, arcul reflex care defineşte mecanica viului. Această capacitate a omului de a amâna reacţia mecanică în urma stimulului extern îi conferă superioritatea faţă de animale, întrucât ea are ca scop perfecţionarea răspunsului. Astfel devin posibile contemplaţia şi creaţia estetică, strâns îngemănate, ambele reprezentând distanţarea în faze succesive de actualul imediat. Altfel spus, creaţia este un proces prin care „conţinutul contemplaţiei, pornind de la procesele de germinaţie simplă, care ţin de esteticul elementar (pur senzorial), primeşte în structura sa complicarea spirituală care poate s-o ducă până la culmile inspiraţiei transcendente”.

În apreciatul studiu „Papillons” de Schumann, Eugeniu Sperantia argumentează în favoarea „principiului unic al vieţii, dramei şi frumosului”, ca reacţie de respingere a teoriei lui Lessing din Laokoon, care a instituit separarea artelor în succesive (de exemplu, muzica) şi simultane (de exemplu, pictura), în funcţie de procesul de percepere a lor. Filosoful român combate această teză de pe poziţiile psihologiei structuraliste şi ale Gestaltismului, aşa cum observa Al. Dima, notând că în contemplaţia operei se revelează mai întâi unitatea ei în ansamblu şi abia apoi părţile componente. Prin urmare, trebuie militat pentru restabilirea sistemului unitar al artelor.

Unitatea manifestărilor spiritului defineşte şi alte sfere ale existenţei şi activităţii umane, după cum notează Sperantia în Fenomenul social ca proces spiritual de educaţie: „Avem a face cu unul şi acelaş fapt pe care, din puncte de vedere diferite şi cu metode diferite îl studiază două ramuri distincte ale ştiinţei: sociologia şi pedagogia”. El duce raţionamenul şi mai departe, acoperind şi domeniile mai puţin „culturale”, precum cel economic, care îi par „perfect conciliabile cu punctul nostru de vedere deoarece niciun fenomen economic nu s-ar putea produce acolo unde nu ar fi posibilă o cât de modestă realitate spirituală”.

Viaţa tinde să se conserve prin procese de sinteză (expansiune, cucerire, construcţie), să „reziste în faţa morţii”, adică a demolării şi a dispersării corpului viu. Dintre nenumăratele formulări memorabile, un paragraf rezumă întreaga concepţie a lui Sperantia: „de fapt, fiecare element al culturii, ca şi fiecare stare de conştiinţă e un mic «gest de viaţă», întocmai ca şi indivizii organici, fiinţele materiale vii. Fiecare trăieşte efectiv atâta vreme cât valorează ceva; a trăi înseamnă şi a evalua, dar implicit şi a valora. Valoarea e vitalitatea unei stări de conştiinţă, iar vitalitatea e suprema valoare a unei fiinţe vii.”

Omul Eugeniu Sperantia a decedat în noaptea de 11/12 ianuarie 1972, însă spiritul lui Eugeniu Sperantia are încă multe de spus, prin opera sa profundă şi încă insuficient cunoscută şi investigată.

APEL

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar face apel, pe această cale, la cititori să sprijine procesul de recuperare de acte, obiecte şi documente legate de istoria universităţii clujene precum și a celor care au aparținut foștilor profesori ai Universității clujene în vederea conservării și valorificării lor științifice prin păstrarea lor în fondul Personalități UBB, constituit la Serviciul Arhivă din cadrul Direcției Patrimoniu Cultural Universitar, UBB. Cei interesați să pună la dispoziția Universității clujene astfel de documente și obiecte se pot adresa la telefon: 0264405300, int. 5860.

Dr. Gelu Teampău

Direcția Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeș-Bolyai