“Ai carte, ai parte!”

…era proverbul românesc pe vremea când lumea îl lua în serios. Nu-i vorbă, şi acum or fi existând filologi şi istorici care studiază vremurile duse, când distinsul crez era un motto de viaţă. Azi, dacă le spui tinerilor acest proverb, plin de frumuseţe, adevăr şi bun simţ, îţi râd în nas sau măcar pe furiş. De ce ? Fiindcă bietul proverb s-a golit de conţinut! – se vede cu ochiul liber şi de pe Lună, chiar dacă te doare sufletul să recunoşti.

Într-o lume în care Valoarea nu prea mai contează, în care doar Zeul Ban tronează, insolent, vanitos şi idiot, la ce să te aştepţi? – zice bătrânul pantofar, vecinul meu, pentru mine de mult vox populi, vox Dei. Şi cine se încumetă să-l contrazică?

Păi, se încumetă, nu-i vorbă, cohortele de impostori, ţepari, oportunişti sau fanatici mincinoşi dar atât de rapace, fani ai buzunarului propriu, căci oricum alt ideal n-au. Căţărată, ciopor, pe vrejuri înalte de nesimţire, ambiţie nemăsurată, de vanităţi ascunse şi obsesii, antivaloarea este tenace, neîmblânzită, neobosită şi – deocamdată – neîngrădită. Ba, s-a şi garnisit mişeleşte cu două-trei masterate şi măcar un doctorat la „kil”. Singurii cu adevărat competenţi, pe care nu-i putem bănui de impostură, sunt trapeziştii la circ şi fără plasă şi la mare înălţime! – râde acum bietul român, ca să facă haz de necaz. Căci, cum să nu te amărăşti când vezi nepriceperea crasă instalată în cele mai diferite locuri, de obicei pe sus, când te pocneşte direct, de-ţi merg fulgii şi-ţi saltă, tontoroi, neuronii, când vezi cum prosperă trepăduşii: înghiţitorii aiuritori de flăcări şi aruncătorii zâmbăreţi de panglici colorate, către noi care ştim foarte bine că iepurele nu iese din joben, cu toate acestea. Ce să mai zici?

Zici: „ai carte, ai parte!” Continui să zici, continui să afirmi încă şi încă şi continui să crezi asta. Ba, să o şi insufli copiilor tăi, elevilor tăi, studenţilot tăi, rudelor, prietenilor, lucru deloc uşor într-o lume în care modelul este Ţoapa şi Ţopul, Şmecheria şi Viclenia, Incultura şi Agramatismul, Ipocrizia şi Minciuna şi nu din respect.

Poate aşa vom reveni la nivelul cel minunat al şcolii româneşti, poate aşa nu ne vor mai pleca medicii, poate aşa nu vom mai goli ţara de tineri, poate aşa media se va scutura de pseudoziarişti, ca de nişte căpuşe şi păduchi. Poate aşa vom avea linişte-siguranţă-bunăstare sufletească-fizică-psihică şi alte cele ce ţin de conceptul uitat de vreme pe planetă – calitatea vieţii. Căci, doar bunăstarea materială nu-i de-ajuns, deşi e obligatorie şi asta, pentru ca omul să fie fericit. Şi aici lista, sigur, am face-o fiecare, adică noi ce „facem istoria” şi nu noi „cei care o suportăm”. Ar conta însă înainte de toate, solidaritatea pentru împlinirea unui ideal comun, fără de care, trăgând fiecare în altă direcţie, nu se ajunge, evident, nicăieri. Cum ar trebui bine să se ştie dacă ar funcţiona proverbul “ai carte, ai parte!”

Stela-Maria Ivaneş