Viorel Cacoveanu, Roba şi zeghea

În vremurile tulburi de astăzi, cînd sentimentul de solidaritate naţională e pus la grea încercare în fiecare zi, cînd sărăcia e drămuită în porţii infinitezimale, aşa ca să ajungă fiecăruia, cînd pămîntul şi „vechiul codru”, cu care era înfrăţit românul, se micşorează pe zi ce trece, vînzîndu-se nu la kilogram sau la metru patrat, ci cu tonele şi cu hectarele, cînd ţărănimea aceea autentică şi falnică, îmbrăcată în straie tradiţionale, abia îşi mai flutură bulendrele moştenite din părinţi, cînd ţara îmbătrînită moare în fiecare zi cu codrul de pîine pensionăresc în mînă, există totuşi în egală măsură o categorie de îmbuibaţi, de hoţi şi afacerişti care prosperă. Mafia învîrtiţilor, a politicienilor agramaţi şi bîlbîiţi, a regilor asfaltului şi bordurilor, a parlamentarilor incapabili să dea o lege ca lumea (la fiecare lege se adună zeci de amendamente şi reguli de aplicare care se schimbă mereu), a birocraţiei umflate şi prosteşti este singura realitate care mai adună protestatari şi justiţiari. Scrîşnind din dinţi, înjurînd, sictirind, aşteptînd să fie încătuşaţi toţi făcătorii de rele ne trecem timpul într-o aşteptare continuă şi uneori zadarnică. Toată ura şi suferinţa noastră se transpune în simple vorbe de duh, mai aspre sau mai blînde, la fel cum e omul care le scrie. „A rîde de necaz” a devenit singurul lucru de normalitate din ţară şi specia epigramei aproape că a devenit un sport naţional, cînd toate lumea scrie şi înjură, aşteptîndu-se totul de la justiţia-injustiţie, de la procurori şi poliţişti, încît nu sîntem departe de a deveni un stat poliţienesc. Pentru a lua foaia de temperatură a naţiei de la ora de faţă e destul să mai citim o carte semnată de Viorel Cacoveanu, cel care se pliază cu fiecare carte a sa pe realitatea unei ţări triste, dar pline de humor, aşa cum am văzut din cărţile sale care vorbeau despre FMI, despre Pilat din Port sau despre naţia devenită „turmă”. Ultima găselniţă a românului este spectacolul hilar al luptei dintre „robe” şi „zeghe”, cînd fenomenul de a arunca praf în ochii vecinului trezeşte mai degrabă un scepticism general decît un extaz efemer. Pentru a se încadra în normele timpului a apelat la epigramă, oferindu-ne în pilule minuscule cîte o doză de rîs antiseptic, alternînd umorul negru cu biciul satirei şi invectivei. Tot mai bătrîn şi mai bolnav, aşa cum singur o mărturiseşte, îşi trăieşte şi el bucuria de fiecare zi: „Dimineaţa la trezire /Cînd mă văd acasă-n pat/Simt o mare fericire/Că nu-s încă arestat”, spre a privi la degradarea puterii statului şi cea a individului: „Doarme în această criptă,/Sub o candelă de veghe,/O familie-mplinită,/ Ea în robă, el în zeghe”. E ţara care ne obişnuieşte de mici cu sportul naţional al purtării de zeghe: „În ţara lucrului bine făcut,/Oricărui prunc abia născut/Nu i se pun scutecele,/Ci mai întîi…cătuşele”. Şi concluzia finală: „Cînd totul este anormal/Şi-n jur e-o gravă panaramă,/Susţin că lumea-i special/Făcută pentru epigramă.” Deci, să rîdem şi să ne întristăm cu V. Cacoveanu, măcar cele cinci minute cît ieşim la aer curat în pauza de ţigară.

Mircea POPA