Veronique MARIT: “Amprentele vieţii trecute trebuie să rămână imprimate pe fotografie”

Întâlnirea cu Veronique Marit se încadrează perfect în ceea ce numesc eu întâlniri surprize, cu ecouri peste ani. Pentru că o întâlnire şi o discuţie cu un om deosebit rămân mărturii nu numai scrise, ci şi afective.
Cine este Veronique Marit? Cu o activitate de treizeci de ani în domeniul cinema-ului, Véronique Marit a fost producător executiv al casei de filme Dérives, creată de fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne. Fotograf de formaţie şi fiică de fotograf, Véronique Marit are obiceiul să strângă din numeroasele sale călătorii amintiri înregistrate pe peliculă pe care le expune în mod regulat. De asemenea, cu adevărată pasiune de colecţionar, adună de ani de zile fotografii vechi de familie găsite prin brocante, din care a publicat deja mai multe selecţii : Avoir un bon copain (2013), Les Enfants terribles (2015), Avoir un bon copain. Les retrouvailles (2016), À table! (2017).
Cele trei paliere artistice – cinema – ul, arta fotografică din postura de fotograf profesionist şi pasiunea de colecţionar – funcţionează nu numai perfect, ci şi la maximum, existând timp pentru fiecare dintre ele. Timp pentru a vedea filme, timp pentru a fotografia, timp pentru a fi prezentă în târguri de antichităţi, în expoziţii, timp pentru căutare şi evaluare.
Ne-am întâlnit cu prilejul expoziţiei Picnic la marginea drumului, încă deschisă în saloanele Fundaţiei Cosman. Dincolo de fotografiile expuse, sunt cărţile, multe şi semnificative, documente ale unor epoci trecute şi totuşi atât de vii. Fotografiile suportă delimitări distincte şi atunci mă refer la fotografii de familie, fotografii ale marilor restaurante şi cluburi, portrete, peisaje, tradiţii şi obiceiuri, sunt cărţi care trebuie citite şi apreciate ca atare. Şi vă propun un citat de Emmanuel d’ Autreppe, citez: „Purtată de un vânt favorabil, fotografia « anonimă » nu a încetat să-şi reveleze micile comori: zâmbete furate, flu-uri enigmatice, burlesc involuntar, relaţii şi prietenii ghicite din priviri, mici sau mari momente, tragedii mute, tăceri complice. Dar mai ales, statutul său lejer dar nu neglijabil de document, absenţa aproape totală de pretenţii artistice, fac din aceasta, în panorama complexă a fotografiei actuale, o sursă de oxigen salutară, apreciabilă, neobişnuită. Şi aproape inepuizabilă…”.
Aceasta este Veronique Marit, acestea sunt preocupările care au impus-o conştinţelor publice, care fac din ea un invitat de onoare de fiecare dată.
De când şi de unde pasiunea pentru colecţionarea de fotografii?
Este o colecţie pe care am început-o într-un mod foarte spontan şi natural acum treizeci de ani. Îmi place să colecţionez multe lucruri, nu numai fotografie. La început căutam prin târguri sau brocante, rame, un anumit tip de rame pentru a înrăma imaginile pe care le aveam acasă. Adeseori, în ramele acestea se găsea câte o fotografie, cel mai adesea anonimă – şi puţin câte puţin mi-am dat seama nu rama mă interesa, ci fotografia. Am început să cumpăr din ce în ce mai multe fotografii, câteodată loturi întregi. Am şi un furnizor în brocantă, Dl. Robert, de la care am cumpărat loturi de cîte 5000 de bucăţi, îngrămădite în cutii de banane. Dar din cinci mii, păstrez doar… o sută, poate. Celelalte i le dau înapoi.
Deci, le-am acumulat în mod progresiv, fără a face cu adevărat o selecţie: cel mai adesea era „dragoste la prima vedere”, ceva ce nu poate fi definit… Apoi, văzând cum cutiile şi albumele se tot adună – colecţia are astăzi mai mult de şaizeci de mii de exemplare – am început să le regrupez pe categorii: Domnul, Doamna, cuplurile, cu copii şi jucării, fără copii, maşinile, avioanele, bicicletele, munca, picnicul, la malul mării, ochelarii, pălăriile, dantelele, blănurile, căsătoriile, preoţii, militarii… am o sută de teme!
Ce vă fascinează la o fotografie încât să o colecţionaţi?
Pot spune că sunt trei tipuri de imagini. Imaginile făcute la repezeală, unde subiectul este aproape afară din cadru, imagini puţin ratate dar unde tocmai această neîndemânare le constituie farmecul. Apoi, imaginile care au o bună calitate tehnică şi care se deschid asupra subiectului. În sfârşit, imaginile surprinzătoare, de neaşteptată calitate fotografică. Lumina, cadrajul, jocul contrastelor, o atitudine surprinsă la momentul potrivit… toate ingredientele demne de un mare fotograf, doar că, aici, acesta va rămâne necunoscut pentru totdeauna. Este într-adevăr bulversant să devii depozitarul acestor comori care altfel ar fi putut să dispară. Mă întreb adesea: cum au putut nişte familii să se debaraseze de aceste imagini? Nu a existat nimeni care să perpetueze o formă de transmisie, chiar şi minimă? Acest lucru rămâne un mister pentru mine, cu siguranţă pentru că eu nu aş putea să arunc o fotografie. Mă simt aproape obligată să „adopt” acestă familie, să o protejez pentru a nu fi distrusă, eventual aruncată la gunoi. Evident, există întrebarea, ce anume face ca o anumită imagine să te emoţioneze, şi nu cea de alături. Este o alegere personală. Ca fotograf, mă interesează mult aspectul tehnic: dacă descopăr un tiraj în cărbune, negrul este aşa de frumos că păstrez fotografia, indiferent de subiect.
Oricum, am o predilecţie pentru fotografiile vechi, de la începutul secolului trecut până în anii 1920-30, mai ales datorită tehnicii utilizate, şi precizia detaliilor. Hârtia are de asemenea importanţa ei – unele sunt mai catifelate, altele mai sepia, mărci precum Velox, Record Rapid de la Agfa, sau Léonard. Dar majoritatea oamenilor îşi duceau filmele la fotograf şi nu dădeau atenţie acestor detalii. Cel mult cereau ca marginile să fie drepte şi nu zimţate… Avem deci calităţi de imprimare variabile.
Să evocăm şi suporturile, încadramente perfecte fără exagerare pot să afirm.
Atunci când expui o imagine, trebuie s-o arăţi în formatul ei original, chiar dacă poartă urmele timpului care s-a scurs. Acest lucru este pentru mine esenţial. Eu întotdeauna arăt imaginea în formatul ei de origine, cu margini mai mult sau mai puţin deteriorate, nu contează. Câteodată se văd urme de pioneze, zgîrieturi, pliuri… acestea vorbesc despre toată durata de viaţă a unei fotografii, care e păstrată în locuri cotidiene, în dormitor, în bucătărie, în portofel. De asemenea aleg rame care să se potrivească cu epoca fotografiei. Şi sunt atentă să nu le „curăţ” şi nici să le scanez pentru a le mări, pentru că astfel o mare parte din emoţia unei fotografii s-ar pierde; emoţie care nu face câteodată decât să reveleze o amintire, o imagine de acelaşi fel pe care am văzut-o în casa bunicii, când eram copii, de exemplu. Este ca şi Madelena lui Proust. Amprentele vieţii trecute trebuie să rămână imprimate pe fotografie.
Care sunt locurile cele mai neaşteptate unde aţi găsit fotografii?
În locurile clasice: brocante, la debarasări de case (vide-grenier), E-bay, vânzători specializaţi…
Aţi încercat vreodată să refaceţi povestea din spatele imaginii de pe hârtie, să căutaţi persoana care este fotografiată?
Da, de fiecare dată când găsesc o cutie sau albume de familie. Caut nume, date, caut să reconstitui familia în mod cronologic. Aşa se pune problema „vieţii de apoi” a imaginilor, a transmiterii lor, ce facem cu ele astăzi – fără a cădea într-o nostalgie contemplativă sau depresivă. Există poveşti de familie care sunt în întregime decimate, pentru că într-o zi cineva a decis să-şi golească podul sau debaraua, şi nu s-a găsit nimeni care să salveze o parte din această istorie care se găseşte în albumele de familie. Nu vorbesc de cultul memoriei: putem foarte bine să nu ne dorim să ne amintim, fără să fie nevoie să distrugem, să ardem sau să aruncăm tot ceea ce e legat de memoria unei familii. Cred că există o mare brutalitate în gestul de a te debarasa de aceste imagini. Recent, o doamnă mi-a zis că tocmai a aruncat la gunoi o întreagă serie se fotografii vechi ale părinţilor, bunicilor, etc., după ce le-a scanat. Ca şi cum faptul de a le fi depozitat pe un hard-disk îţi dă dreptul de a suprima obiectul, documentul de origine… şi, cu siguranţă, toate imperfecţiunile, reale sau simbolice pe care aceste documente le poartă în ele.
După părerea mea, putem spune că aceste imagini – care sunt mici fragmente de Istorie – cunosc în mod autentic o viaţă nouă, deloc artificială, atunci când le adunăm, le arătăm, le împărtăşim. Câte mii de poze facem astăzi cu telefoanele mobile? Şi cine se mai oboseşte să-şi ofere o frumoasă fotografie după ele? Într-o sută de ani, sistemele informatice de astăzi vor fi depăşite şi nimeni nu va mai poseda vre-o imagine din zilele noastre. În schimb, ne putem încă minuna în faţa unei fotografii din secolul al XIX-lea. Pentru prima dată în istoria fotografiei se produc din ce în ce mai multe imagini… şi se vor conserva din ce în ce mai puţine.
Cum aţi ales tema expoziţiei din Cluj-Napoca?
Împreună cu Teodora Cosman, directorul artistic al Fundaţiei Cosman, care şi ea se interesează de fotografia de familie, am făcut o selecţie din temele pe care le-am prezentat până acum în diverse expoziţii – concentrate în jurul ideii de prietenie şi de bucuria de a fi împreună.

Demostene ŞOFRON