Teatru. Cinstirea memorandiştilor pe scena timpului

Bun cunoscător al arhivelor focalizate pe mişcarea memorandistă se dovedeşte scriitorul clujean nonagenar Teodor Tanco, autor animat de un fierbinte patriotism când dezbate teme despre românitatea transilvană. Piesa sa de teatru, Memorandiştii, tipărită la Editura Napoca Star, este un omagiu adus Centenarului Marii Uniri. Poate că mai elocvent este subtitlul acesteia – Calvaria – întrucât subiectul prezintă trei aspecte (trei acte teatrale) din calvarul îndurat de liderii românilor transilvani în lupta lor pentru emancipare naţională în cadrul dualismului austro-ungar.

Piesa este o reconstituire fidelă a evenimentelor dramatice prin care au trecut familia Raţiu şi fruntaşii mişcării, înainte şi după înaintarea Memorandului din 1892. Personajele grupate în jurul lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania, adeveresc un caracter ferm şi puternică determinare în acţiunile lor conjugate privind cauza românească. Pregătirea petiţiei se face în locuinţa din Sibiu a familiei, unde avocatul Iuliu Coroianu este „autorele” Memorandului, susţinut de poetul George Coşbuc, redactor al Tribunei, de Vincenţiu Babeş şi de cele două fiice ale lui Ioan Raţiu, Felicia şi Dorina. Prin introducerea lui Albert Tofalvi, logodnicul Feliciei, cadet la şcoala de ofiţeri, subiectul primeşte amploarea unei drame de familie. Albert este şi pionul care incită spiritele şi apoi întreţine conflictul, extrapolat la dimensiuni istorice în celelalte două acte. El este un personaj duplicitar care va regreta aplicarea ordinelor superiorilor săi, deoarece Ioan Raţiu l-a crescut şi ajutat ca pe fiul său.

Efectele duşmănoase ale Memorandului se văd la date de 12 iunie 1892, când casa Raţiu din Turda este luată cu asalt de mase huliganice susţinute din umbră de autorităţi. Albert se apără că şi unele ziare româneşti ca Telegraful Român din Sibiu şi Luminătorul din Timişoara i-a atacat pentru greşeala celor 300 de români care au mers la Viena cu Memorandul. Conflictele escaladează şi, printre crimele din acea noapte, este ucis şi apărătorul casei. Dorina şi Iuliu Coroianu fug pe Valea Arieşului cu originalul Memorandului. Dorina îi va deveni soţie avocatului.

O cameră a hotelului Hungaria din Cluj devine culisa procesului memorandiştilor, unde se discută despre luările de cuvânt din Sala Redutei, locul dezbaterilor falsificate. Avocatul francez Desèzes, prezent în sală, se adresează completului: „Caut între domniile voastre judecători şi nu aflu decât acuzatori.” Apărătorii care vorbesc prea mult sunt amendaţi cu câte 50 de florini. Vasile Lucaciu îl corectează pe tălmaciul care traduce prost vulgarizând limba lui Petõfi. Cu ţinuta sa de adevărat democrat avant la lettre, Ioan Raţiu îi numeşte pe persecutori „magnaţi”, nu maghiari, întrucât liderii politici sunt, au fost şi vor fi instigatorii, nu populaţiile care au învăţat lecţia convieţuirii.

Scriitorul Teodor Tanco foloseşte un limbaj adecvat perioadei de timp evocate, ardelenismele se insinuează în replici memorabile, personajele au vizibilitate istorică şi virtuală, prestanţă scenică. Teodor Tanco a debutat ca dramaturg cu piesa Cetatea Unirii (1978) făcând cu aceasta un arc peste timp întru afirmarea ideilor de unitate şi demnitate naţională. Piesa Memorandiştii e o scriere dramatică remarcabilă din suita evocativ-festivă a istoriei noastre. În anul aniversării Marii Uniri, în oraşul în care a avut loc procesul memorandiştilor, oare nu s-ar cuveni montarea acestui text pe o scenă clujeană? Teatrul Naţional din Cluj cu ce piesă vine în întâmpinarea Marii Uniri? Teodor Tanco ne învaţă cum să ne cinstim trecutul. N-ar fi cazul să-i urmăm exemplul?

Adrian ŢION