Surâsul lui Petronius

Oxfordian în maniere, pus totdeauna la patru ace cu patimă de dandy, adică, mai pre limba mateină, totdeauna încliftat şi înmănuşat, făcea să planeze peste conclavurile tinereţii noastre, în fantomatica, de-acum, şi atât de celebra à l’époque sală 31 – în fapt cofetăria lipită de clădirea Literelor clujene – ori sub goliardicele bolţi mongoloine, o adiere de eleganţă  şi de petroniană subţirime de spirit.

De o ironie fină, debordant în discurs, sclipitor şi acid în replică, ştia şi ştie să facă din conversaţiile pe care le acaparează cu nonşalantă autoritate o feerie de focuri bengale. Alături de acest Harun-al-Rashid al umorului lumea părea mai acceptabilă şi mai suportabilă  iar zilele, dar mai ales nopţile fugoase, ieşite din neschimbata lor durată. Când se sulemenea  amurgul sau se spălau zorile pe ochi, te aflai nesmintit mai deştept şi mai ştiutor în arcanele limbii române.

Adolescent, s-a duioşit o vreme în mireasma iasomiei, pentru a înflori mai apoi şi pentru totdeauna în tufa de măcieş în ţepii căreia răstigneşte cu tandreţe prostia fudulă şi grobianismul. Se amuză să ne decodifice, cu har de băut din paharul fără de fund al comicului subţire, datele cărţii de identitate a tontului şi certificatul de naştere al ticălosului.

Are în sânge acel histrionism superior care separă adevăraţii arnoteni ai umorului de ciocoii de vreme nouă ai genului satiric. Căci scrierile acestui maestru al paradoxului sunt un festin trimalchionesc al umorului, o risipă de inteligenţă, o bucurie a spiritului care se veseleşte sărbătorindu-se şi care ne încântă sărbătorindu-ne, făcându-ne părtaşi la imensul hohot de râs sănătos întru vindecarea lumii şi desfătarea sufletului.

De o fidelitate desuetă în prietenie, pentru vremurile acestea de poltronerie şi oportunism, scriitorul acesta, omul acesta, pe numele său CORNEL UDREA, căruia i-am fost cândva fratern Cicerone în aflarea de sine, are locul lui în inima mea.

La un ceas de vârstă rotundă, îi urez, cu afecţiune, alte încă multe decenii de sclipitoare fulgerări de condei şi de homerice hohote de râs! Sunt sigur că în Roma celestă Petronius surâde complice.

Horia BĂDESCU