Sfinţirea bisericii de la Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” – Petreştii de Sus

Sfânta Mănăstire ”Schimbarea la Faţă”- Petreştii de Sus vă invită să participaţi la manifestările prilejuite de sfinţirea bisericii mănăstirii, care se vor desfăşura după următorul program:

Joi, 4 august, ora 19: Primirea Icoanei Maicii Domnului Paramitia (Mângâietoarea) de la Mănăstirea Lupşa (Alba), a Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa de la Mănăstirea Sf. Elisabeta din Cluj-Napoca şi a Raclei cu Moaştele Sf. Ierarh Nectarie Taumaturgul, urmată de Slujba Privegherii; ora 22: Taina Sf. Maslu.

Vineri, 5 august, ora 10 –Sfânta Liturghie; ora 19 –Slujba Privegherii.

Sâmbătă, 6 august, Praznicul Schimbării la Faţă: ora 8 – Slujba de sfinţire a bisericii; ora 10 –Sfânta Liturghie în sobor de arhierei.

„Binecuvintează Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale!” – se spune în textul invitaţiei adresate tuturor doritorilor şi transmise, prin intermediul FĂCLIEI de Cluj, de Protosinghel Teofil Popescu, stareţul mănăstirii.

***

ISTORICUL MĂNĂSTIRII

Vocatia românilor spre monahism este recunoscută şi consemnată de analele istoriei bisericeşti. Mânaţi de dorul unei slujiri continue a lui Dumnezeu, renunţând la tot ceea ce le oferea viaţa lumească, ei s-au îndreptat spre sihaştri, în pustietăţi, în munţi sau în crăpăturile pământului. Mirenii de ieri au îmbrăcat rasa monahală, lăsându-se definitiv în voia Atotputernicului. Şi-n această zonă la care ne referim, mărturiile istorice adeveresc existenţa unui locaş de închinare la Petridul de Sus, pe platoul Muntelui Turzii.

Istoricul Gheorghe Moldovan, originar din aceste locuri, în monografia sa „Muntele Petridului”, datează începuturile construcţiei mănăstirii în prima jumătate a secolului XVI, mai precis cu 10-15 ani înainte de 1568. În acest an, regele Ioan Sigismund al II-lea, Principele Transilvaniei, emite un act prin care mănăstirea era obligată să plăteasca anual o arendă de un taler de aur, un berbec gras şi un stup de albine Scaunului Arieşului. În anul 1687, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1624-1693) trimite cartea sa „Viaţa şi petrecerea sfinţilor” şi mănăstirii Petridului, cu o dedicaţie în slavonă.

Din simpla enumerare a numelor celor care au edificat locaşul ortodox de pe Muntele Petridului, Mitropolitul Justin Moisescu deduce legăturile familiei vlădicului moldovean cu Ardealul şi, probabil, petrecerea unei părţi din tinereţea lui Dosoftei la Mănăstirea Petridului (acesta cunoaşte foarte bine toponimia locului). În sprijinul acestei idei vine şi faptul că în biografia lui Dosoftei există o pată albă, mai precis intervalul dintre anul naşterii, 1624, şi 1648, anul călugăriei sale la Probota. Se prea poate ca în acest răstimp paşii să-l fi purtat pe tărâm transilvan şi o bună parte din tinereţe să o fi petrecut între călugării de pe munte.

În anul 1601, când marele Voievod Mihai Viteazul este ucis mişeleşte pe câmpia Turzii, trupul i-a fost îngropat pe locul crimei, iar capul dus de oştenii săi credincioşi într-o peşteră din Cheile Turzii. Aici, monahii i-au săvârsit în taină prohodul, iar apoi, tot cu ajutorul lor, capul i-a fost dus la mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte (potrivit spuselor lui Iorga).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, această mănăstire a fost una din puţinele cruţate de generalul Adolf von Bucow de la distrugere, cu condiţia ca preoţii şi monahii de aici să ţină cursuri şcolare pentru tineretul celor trei Petriduri şi nu numai. Pe lângă şcoala monahală pentru novici, aici era şi o şcoală de carte, de răspândire a învăţăturii, mănăstirea devenind un puternic focar de civilizaţie şi cultură. Ba mai mult, aici se predau şi cursuri de religie pregătindu-se astfel viitorii clerici, pe care ulterior episcopul îi hirotonea.

În 1772 mănăstirea de la Petridul de Sus avea un călugăr, scăpând de represaliile ivite după mişcarea lui Sofronie. Între slujitorii şi călugării mănăstirii Petrid, pe lângă cei doi preoţi din sat, statistica Episcopului Inochentie Micu Klein menţionează în 1733 pe „Inocentius, călugăr”. O inscripţie pe o icoană găsită de Iorga la Petreştii de Sus aminteşte pe ieromonahul Macaria în 1765. Orbán Bálasz menţionează pe „popa Avram”, egumen al locaşului monahal la sfârţitul secolului al XVIII-lea, iar un cronicar din secolul XIX menţionează pe „popa Crăciun”.

Ecourile răscoalei lui Horea ajung şi aici, o parte dintre călugări sunt alungaţi, iar şcoala de la mănăstire este redusă la tineretul celor trei Petriduri. Începând cu veacul al XIX-lea, aşezământul monastic de aici este administrat de parohia Petridul de Sus, iar lecţiile de la şcoala mănăstirii au fost predate de preoţi din parohiile vecine. Mănăstirea avea şi o filie la câţiva kilometri depărtare – mă năstirea Berchiş. Evenimentele Revoluţiei de 1848 duc la distrugerea mănăstirii. Avram Iancu şi tribunul său, preotul Simion Balint, au vizitat mănăstirea, incluzându-o în planurile lor de luptă datorită poziţiei ei strategice.

După eşecul luptelor din 19 şi 20 decembrie 1848, petrecut între satele Tur şi Comitig (azi Tureni şi Comşeşti) lăncierii se retrag răsfiraţi la mănăstire, urcând muntele. Auzindu-se acest lucru la Turda, o companie de vânători unguri pornesc să distrugă locaşul. Ajungând aici, găsesc totul pustiu, căci combatanţii se retrăseseră spre mănăstirea Berchişului. „În ura lor, vânătorii ard biserica, şcoala şi celelalte construcţii din rotondă. Clopotul a fost salvat de Oprea Lup, morarul de la Tău, care l-a scos din flăcări. Cărţile şi obiectele bisericeşti fuseseră ascunse din vreme printre tufişurile din jur de către unul din vieţuitori, care nu a vrut să părăsească locurile. Sătenii evlavioşi construiesc monahului rămas o chilie, o clopotniţă şi o mică bisericuţă. La el venea Avram Iancu după eşecul revoluţiei, când pribegea prin aceste locuri. Oamenii, auzind despre Crăişorul Munţilor că este sus la mănăstire, îi duceau mâncare cu rândul satului.

Prin 1880 nu mai exista nici un călugăr sus, pe munte. În anul 1889 se mai putea vedea pardoseala bisericii, făcută din pietre frumoase, late, iar în fata ei o cruce mare de piatră. Lângă biserică se vedeau clar fundaţiile edificiului şcolii şi ale micilor chilii călugăreşti.

În perioada interbelică, părintele Vasile Sinu, ajutat de enoriaşi, reface între 1933-1937 vechea mănăstire, schimbându-i hramul în „Schimbarea la Faţă” (înainte fusese „Adormirea Maicii Domnului”). Sfinţirea mănăstirii a fost făcuta în data de 3 octombrie 1937 cu mulţi credincioşi, sobor de preoţi în frunte cu episcopul, cântări, flori şi iz de sărbătoare. În al doilea război mondial, mănăstirea e distrusă din nou, iar clopotul vechi a dispărut. Azi, se mai văd urmele fundaţiei altarului şi însemne sumare din mormintele călugărilor de altădată în spatele bisericii.

În rândul mănăstirilor din Transilvania, aceasta ocupa un loc de primă importanţă. În timpurile de asuprire etnică şi religioasă ea ne-a reprezentat ca instituţie românească, a tinut aprinsă flacăra credinţei şi a şcolii naţionale româneşti, a răspândit valorile eterne în strânsă legătură cu celelalte provincii româneşti libere.

Bastion al ortodoxismului, vatră de tradiţie şi credinţă străbună, centru statornic de transmitere a învăţămintelor perene pentru noile generaţii – aceasta a fost mănăstirea Petridul de Sus – Cheile Turzii.

MĂNĂSTIREA AZI

În anul 1997, la iniţiativa preotului Vasile Ştiopei de la Parohia Ortodoxă Oprişani II Turda, s-au început demersurile pentru reînfiinţarea acestei mănăstiri. A fost secondat de doi studenţi teologi turdeni – Rareş Moldovan şi Horaţiu Borza.

La propunerea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Bartolomeu Anania, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 15-16 decembrie 1998, a aprobat reînfiinţarea Mănăstirii „Schimbarea la Faţă” din zona Cheile Turzii, judeţul Cluj, cu destinaţie pentru călugări. Actul cu numărul 6247/21 decembrie 1998 este semnat de Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Preşedintele Sfântului Sinod .

Prin donaţiile unui număr de credincioşi s-a creat o bună parte din baza materială şi financiară necesară reconstruirii mănăstirii pe terenul concesionat gratuit de Primăria comunei Petreştii de Jos. Ba mai mult, s-a găsit şi un vieţuitor pentru reînceperea vieţii călugăreşti în aceste locuri, în persoana monahului Teofil Popescu, fiu al orasului Turda, călugărit la Mănăstirea Cozia, el fiind numit ca stareţ în luna aprilie a anului 2000.

În 7 decembrie 2007, cu binecuvântarea IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu, de vrednică pomenire, a fost pusă piatra de temelie pentru biserica mănăstirii de către PS Vasile Someşanul. Lucrările de construcţie au fost efectuate de o echipă condusă de dl Mircea Marian din Turda. Arhitectul proiectului este dl Romulus Zamblău (Câmpia Turzii), inginer proiectant fiind dl Marian Munteanu (Cluj- Napoca).

Construcţia lăcaşului de cult a durat 5 ani (2008 -2013), prin purtarea de grijă a părintelui stareţ, Protosinghelul Teofil Popescu. Pictura în tehnica frescă a fost realizată de o echipă condusă de pictorii Mihail Ionescu (Râmnicu Vâlcea) şi Adrian Dundev (Botoşani). Iconostasul este sculptat în lemn de tei, fiind realizat de dl Pantelis din Salonic (Grecia). Ctitor principal al noii biserici este dl Beniamin Timari cu soţia Ana Maria din Cluj_Napoca, printre binefăcători putând fi amintiţi şi credincioşi din judeţele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Alba, Mureş, Maramureş şi Satu Mare – se spune în încheierea documentarului ce ne-a fost pus la dispoziţie prin bunăvoinţa organizatorilor evenimentelor de la Petreştii de Sus.

M.B.