Se cuvine să fii modest?

Păi, da! În post-modernism asta e problema!

Căci dacă eşti modest, la locul tău, civilizat adică şi cu bun simţ, lumea zice că eşti tâmpit, prost sadea, neperformant, nesocial, necurajos, laş de-a dreptul! Nici nu-i de mirare  inversarea asta de valoril! Asta e.

Cunosc un tip care a vrut să ajungă ziarist, dar nu-l ducea nici capul, nici studiile, de talent nici nu poate fi vorba. Dar… a ajuns! La examen, evident, n-a ştiut nimic, dar… a fost obraznic! Şi asta a plăcut. Cum de ce? – vă întrebaţi, aşa cum m-am întrebat şi eu. Fiindcă „tupeul e rupt din stele!” – a râs un amic care fusese în comisie. „Mă rog… poate că i se mai zice acum şi aşa?” – am mormăit eu. Poate omul învăţa? Poate. Dar ăsta n-a învăţat  nimic decât şi mai mult tupeu şi mai multă obrăznicie. Asta e.

Modest, în fond, ce înseamnă? A fi cam limitat, cam „puţintel” profesional – etic – estetic? Sau a fi „la locul tău”, fără infatuări cât casa?

În comunism se zicea: „Tovarăşul/tovarăşa este modest/modestă – şi cu asta, hap, te arunca în ceaţă. Căci nu ştiai ce urmează: o retrogradează sau o promovează? Că afară nimeni nu te dădea.

Acum, dacă zici de cineva că e modest, echivalează cu a-i da în cap! Gata, i-ai distrus cariera! Cum să-ţi permiţi să fii modest dacă n-ai trei-patru procese pe rol, trei-patru apariţii, măcar, în reviste de scandal sau măcar de adulţi? Nu mai interesezi pe nimeni! Poţi să fii profesionist desăvârşit, mă rog, desăvârşit nu e nimeni, excelent vreau să zic, punctual, disciplinat, corect, plin de bun simţ – nu contează! Ei, şi?

Contează scandalul, „pila”, „telefonul greu”, şpaga şi mai ales tupeul! Deci – nici vorbă, nu se cuvine să fii modest! – pare a fi sloganul la modă.

Mai mult, asta îi învăţăm şi pe copii, încă de la grădiniţă: să tragă cu mitraliera, să viseze frumos cu tancuri şi bazuci, să fie violenţi, obraznici, cu tupeu! Păpuşile fetiţelor toate au sâni supradimensionaţi şi buze grosolane de parcă-s reclame la chirurgii esteticieni, la silicon sau la botox, uite-aşa, să se-nveţe copila de mică! Desenele animate de azi sunt o oroare: pline de monştri scârboşi, de violenţă, de flăcări, de bătăi pe rupte, de urât şi de spaime, de te-apucă dârdâitul şi nu te poţi uita la ele nici măcar tu, adult, sănătos încă la cap, ca să nu te apuce amoku’! Ce-i asta? Ne batem joc de copiii noştri? Le livrăm pacienţi psihiatrilor? Pregătim o generaţie violentă şi-apoi ne vom mira cum de-a apărut?

Modestia şi umorul l-au făcut pe Renan să o considere o formă mai vizibilă a vanităţii şi pe Schopenhauer să declare că e o virtute inventată numai ca apărare împotriva invidiei. Mai ştii?

Pe de altă parte, modestia poate fi şi o infatuare bine crescută sau o bijuterie de asortat la rochie sau costum la mare modă.

… Modestia a fost întruchipată de Viorica, colega noastră de facultate, recent plecată într-o stea: a fost bolnavă grav ani întregi şi nu s-a plâns o clipă… A ctitorit o mănăstire superbă şi nu s-a lăudat, ba mai mult, n-a ştiut nimeni… A avut o vorbă bună şi un zâmbet cald pentru fiecare, o încurajare, un sfat, un gând…

Nu poţi fi om adevărat dacă nu eşti modest, adică „la locul tău”, cu bun simţ adică, normal, adică. Şi asta chiar dacă eşti o Valoare de excepţie, un curaj nebun, o personalitate beton! Mai ales omul puternic, talentat, priceput, social, curios şi educat, trebuie să fie modest!

Şi asta nu înseamnă nici să fie timid, nici să-i fie frică, nici să tacă, nici să se oprească. Decât atunci când trebuie. Căci şi să dai cu capul în zid sau cu nuca-n perete e de jale şi crâncen ridicol.

Stela-Maria Ivaneş