Risipitorii

 Unul din păcatele omului, cruntă greşeală, este, culmea, risipa.

Pare paradoxal, căci, se ştie, fiecare e lacom: de iubire, de viaţă, de bani şi de altele. Şi, mai ales, de timp, deşi nu el trece ci noi călătorim, supărându-ne şi făcându-l, ca Heine, orb vârtej sau ca Berlioz, maestru care-şi omoară elevii. El, Timpul, rămâne, însă, ceea ce a fost, părintele tuturor lucrurilor, dar astăzi cine-şi mai respectă părinţii?

Risipim?

Risipim!

Risipim Iubirea, căci o credem veşnică, cum ar şi putea fi, dacă am şti-o păzi şi chivernisi, dacă am şti-o îngriji, căci Iubirea este o creaţie, nu doar un sentiment, o pasiune sau o rezonanţă şi nu a unui instinct. Atunci am fi poate mai fericiţi, mai buni şi mai relaxaţi, căci culorile ei fascinante înseamnă, de fapt, puterea şi bucuria extraordinară de a fi om cu adevărat.

Risipim Energia, căci o credem veşnică, cum n-ar putea fi; dar am putea găsi alternative fiabile, comode şi nepoluante, dacă am fi mai înţelepţi şi mai axaţi prioritar pe problemă. Atunci am fi mai puţin afectaţi şi stresaţi de poluarea care îmbolnăveşte, căci economia planetei, a ţării s-ar duce de râpă, gând agasant care îmbie la atâtea nesocotinţe, aberaţii sau compromisuri.

Risipim Adevărul, căci îl credem un pericol, cum şi este, căci nu trăim într-o lume mai bună, mai simplă, mai frumoasă, care  să nu amplifice haosul. Îl mascăm, îl trucăm, îl ascundem, îl fardăm uitând că Adevărul este o forţă care răzbate, străbate, iese la iveală, luminează şi pârjoleşte când nu te aştepţi.

Risipim Binele? Care Bine? Al nostru personal poate, al familiei noastre, al partidului nostru eventual, căci omul a uitat, demult, ce-nseamnă omenia. Şi, deci Binele rămâne încuiat cu şapte lacăte de nepăsare şi egoism.

Risipim Frumosul? Care Frumos? Nici măcar al nostru personal, căci ne înconjurăm de lucruri urâte, gânduri urâte, sentimente urâte, or pe acestea evident le împrăştiem generos. Splendoarea Adevărului, cum credea Platon –  Frumosul – e încuiată şi ea cu şapte lacăte de nepăsare şi egoism. Frumosul nu mai e perceput ca armonie, nici ca încântare, ci ca şoc, bizarerie, senzaţional prin urât şi dizarmonie. Frumosul nu mai e simţit ca voluptate a ordinii superioare, ci ca o dezordine ca un amalgam imund şi dezgustător pe un haos, suntem oare, animale? Ce legătură poate avea frumuseţea cu „păpuşile de plastic” pline de silicon şi botox cu tona? Sau muşchii lui Adonis umflaţi cu steroizi? Lipseşte cultura, dar şi bunul simţ, aşa că vezi lejer pe la îmbogăţiţi „din ghivete” sufragerie barocă târzie, îmbinată cu stilul minimalist sau cu cel post-modernist, care, nu-i vorbă, el însuşi este o aiureală toantă. Cât despre designul vestimentar al unor vestale bătute cu ţinte până şi-n limbă, nas, buze sau sprâncene, ce poţi să crezi? Că lumea s-a ţicnit! „Las’ că-i vine ei mintea la cap!” – suspină mama unei fete duse cu pluta şi părul vopsit verde, după ce-a fost roşu-bordo şi oranj. Dar până se-ntâmplă minunea, fătuca şi fătucile, larg promovate pe la TV, servesc model, pardon, anti-model pentru a clona alte „fătuci”. Perdantă filosofie de viaţă, căci asta este, nu o modă nevinovată.

Risipim puteri, căci ne credem nemuritori. Aşa se petrece cu omul de rând, cu politicianul, cu ţările mici, cu ţările mari. Cum pe ce? Pe neesenţial! Pe periculos! Pe neimportant! Căci nu mă va lămuri nimeni pe lume că înarmările, care înghit atâta putere financiară, atâta timp, atâta scop şi atât de briliantă inteligenţă, sunt bune. Pentru echilibru – zic experţii. Ăsta-i echilibru? Cu sabia lui Damocles deasupra capului şi buzduganul mereu la picior, din ce în ce mai mari şi mai fioroase?

Risipim strategii de progres. Cine are. Dar noi, care de-o vreme bună înlocuim Valoarea cu non-valoarea punând-o pe aceasta în locuri cheie, ce risipim? Nu risipim Valoarea, ci de-a dreptul o distrugem, o umilim, o terfelim, obligând-o să-şi ia lumea în cap, cum se întâmplă!

Risipim orice, prin consumismul deşănţat, care treptat-treptat devine o boală. Nu-i vorbă că nici lucrurile nu-s făcute să ţină. Nu-i vorbă nici că, în acelaşi timp, sunt oameni care nu-şi pot cumpăra mai nimica, pentru simplul fapt că nu au cu ce. Nu-i vorbă că shopping-ul a ajuns să înlocuiască entertainment-ul de calitate, bucuria unei cărţi sau a unui hobby.

Risipim viaţa reală, schimbând-o pe nimic, cu cea virtuală. Nu-i vorbă că nici n-are preţ. Nu-i vorbă nici că astfel, trăind atât de mult în virtual ne însingurăm, ne nefericim, ne alienăm! Ba da! Ar trebui să ne preocupe! Ar trebui asta şi încă urgent!

Risipim şi asta e, poate, cel mai grav, puţinul timp pe care-l avem. Căci viaţa unui om e atât de scurtă, chiar şi când trăieşti ca Mama, 93 de ani. Şi, culmea, o risipim, de obicei, pe prostii. Căci ce altceva înseamnă neimportantul, neesenţialul?

Vă vine să credeţi? Nici mie. Deşi n-am făcut decât să privesc omenirea prin oglindă.

Stela-Maria Ivaneş