Retrospectiva EMIL BĂCILĂ (1926-1990)

Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN) organizează, în perioada 8 – 26 iulie 2015, expoziţia de pictură cu titlul „Retrospectivă Emil Băcilă (1926 – 1990)”. Vernisajul expoziţiei va avea loc miercuri, 8 iulie, la ora 19, în prezenţa curatorului expoziţiei, Vasile Radu, şi a fiului artistului, Horea Băcilă.

***

Ultimele trei decenii au însemnat pentru arta românească preocuparea insistentă de a depăşi limitele complexului politico-naţional moştenit de arta vechiului regim şi redescoperirea cu o frenezie nervoasă a căilor noi de însuşire a libertăţii. Vechile istorii „locale” şi „individuale”, percepţia lor optimă, s-au erodat, s-au estompat în acest torent al schimbării, care a contrabalansat vechile imagini-simbol ale unei arte naţionale, laolaltă cu reprezentanţii ei cei mai notorii. Nimic n-a rămas neatins de „complexul vinovăţiilor” insurgente care au împins de-a valma filozofia administrării actului artistic, personalităţi, opere, atitudini creative în subteranele unei istorii de obicei repudiate, aprig contestate.

„Calmarea” poziţiilor şi instalarea unui climat de luciditate culturală trebuie – ca orice act constructiv – să înceapă cu o nouă „arhelologie” a fundaţiilor, fără de care orice construcţie intelectuală ar fi sortită eşecului. Actul fondator trebuie să aibă rădăcini mai adînci dacă vrem ca durata lui să fie pe măsură. Lărgirea, fără precedent, a conjuncturii artistice mondiale ne obligă să cercetăm acea „arheologie” a formelor artistice, fără de care nu ar fi fost posibilă nici supravieţuirea într-un climat îngheţat, nici „germinaţia” noii culturii est-europene în această nouă „primăvară a popoarelor” declanşată, cu o impetuozitate fără precedent, după 1990.

Emil Băcilă ( 1926, Blaj – 1990, Cluj-Napoca) a fost pictor, grafician, artist decorator şi profesor la Institutul de Artă „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. Cariera lui artistică jalonează, mai mult chiar, se confundă cu istoria postbelică a acestui „accelerator” de talente care a fost noua instituţie de învăţămînt artistic superior creată la Cluj în anul 1948. A făcut parte din prima generaţie de studenţi (1948 – 1953), evoluînd prodigios de la poziţia de asistent (1953), profesor, şef de catedră, decan, pînă la cea de rector în anul 1990. De numele lui se leagă zbuciumul unei întregi generaţii de artişti care au creat prestigiul unei şcoli timp de 50 de ani: de la prima generaţie de „profesori” recrutaţi din ambianţa burgheză a artei româneşti interbelice (Aurel Ciupe, Kos András, Kovács Zoltán, Romul Ladea, Petru Abrudan, Abodi Nagy Béla, Andrássy Zoltán, Bene Jószef, Teodor Harşia, Miklóssy Gábor etc.), la generaţia artiştilor afirmaţi de pe băncile institutului, evoluînd sub opresiunea modelului socialist (Teodor Botiş, Ghiorghi Apostu, Paul Sima, Vasile Crişan, Liviu Florean, Erdõs Tibor, Veress Pál, Feszt Ladislau, Leonid Elaş, Ana Lupaş, Mircea Spătaru, Deák Ferenc etc.) şi pînă la noua generaţie care a debutat furtunos după anii 1990 (Adrian Ghenie, Mircea Suciu, Victor Man, Marius Bercea, George Savu etc.), sub sigla atît de onorantă a noii „?coli de la Cluj” şi „modelele” lor profund inspiratoare (Ana Lupaş, Mircea Spătaru, Corneliu Brudaşcu, Nicolae Maniu, Ioan Sbîrciu, Ioachim Nica, Cornel Ailincăi, Florin Maxa, Ioan Horvath Bugnariu, Radu Solovăstru, Ioan Rusu, Alexandru Păsat, Raveca Ana Brînzaş, Deák Beke Éva etc.)

De numele lui Emil Băcilă, pedagog laborios, personaj profund discret, se leagă cu vocaţie neostentativă modernitatea reticentă a marilor modele ale artei europene interbelice – dacă n-ar fi decît să amintim figura luminoasă şi originalitatea sclipitoare a lui Paul Klee de la Bauhaus-ul din Weimar. Cu o viziune explicită, avînd o adevărată premoniţie a abstractului, Băcilă a aprofundat studiul culorii ca instrument de bază al expresivităţii artistice, asigurînd contactul mediilor studenţeşti cu filoanele modernităţii fără de care arta noastră „din familia” europeană ar fi încetat să se reproducă din aceeaşi „bancă genetică” care să-i asigure excelenţa sa antropomorfică şi geografică. În plină dominaţie a funcţiei ideologice a artei din totalitarism, Băcilă „a descoperit” excitaţia stimulatoare a culorii pentru artă, în urma unui stagiu profesional la Academia Pietro Vanucci din Perugia (1965), şi a aprofundat contactele stimulatoare cu cei de la Academia de Artă din Offenbach am Main, mai ales în domeniul gestionării formelor artistice industriale, adăugînd un plus de complexitate modernă învăţămîntului de artă clujean.

Creaţia sa proprie s-a edificat în timp, cu preferinţă pentru mediile solubile ale acuarelei şi picturii în tempera, autorul găsind o „cheie” universală pentru a atinge performanţe cromatice uluitoare, rămînînd în sfera unor principii teoretice imuabile, dar obţinînd eliberarea instinctivă a discursului creator prin gestualitatea acordată unei percepţii profund senzoriale. Astfel că, modelul său poate rămîne un model de referinţă pentru înţelegerea evoluţiei artei clujene din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi poate exprima fundamentul valoric spectaculos al succeselor artistice actuale ale artei clujene.

VASILE RADU
istoric şi critic de artă