Premiere cinematografice: De la “Febra lalelelor” la “Pe Calea lactee”

Ce greu îmi este de data aceasta… Greu să mă opresc doar asupra unei producţii şi greutatea este cu atât mai mare cu cât propunerile pentru săpătămâna în curs, sunt nu mai puţin de trei, Febra lalelelor, Pe Calea Lactee şi Asasin american.

Cum Asasin american (regia Michael Cuesta) se învârte în jurul unei teme arhicunoscute – agenţi mai mult sau mai puţin sub acoperire, crime, urmăriri,…) prefer să vă prezint doar două titluri, ambele ofertante, ambele soluţii pentru un început bun de săptămână.

Febra lalelelor (producţie Marea Britanie, Statele Unite 2017) este ceva nou în peisajul marelui ecran. Chiar dacă naraţiunile, două la număr, se învârt în jurul unor poveşti ilicite de dragoste. Noutatea constă în contextul social şi politic în care este plasată acţiunea, Amsterdamul secolului al XVII – lea, din care nu lipsesc frenezia comerţului cu lalele aduse din Orientul Îndepărtat, căderea bursei lalelelor, înflorirea artei în Ţările de Jos. Plusul îl dau interpretările, costumele de epocă, scenografia şi nu în ultimul rând, scenele de nuditate de o rară frumuseţte picturală. Toate interesează în cel mai înalt grad. Poveştile de dragoste se desfăşoară pe cunoscuta axă iubire – pasiune – trădare. Arta duce cu gândul la tablourile lui Hans Memling (portretele în special), Jan van Eyck, van der Weyden sau Vermmer. În fine, bursa înseamnă comerţ, cu plusurile şi minusurile cunoscute. Totul într-un Amsterdam admirabil recreat, de aici şi fireasca revederii unuia dintre cele mai interesante oraşe europene.

Regizorului Justin Chadwick (Mandela : Long Walk to Freedom; The First Grader, The Other Boleyn Girl, Stolen,…) îi reuşeşte un film bun, cu toate criticile şi calificativele primite (în Rotten Tomatoes mai ales). Ţine şi de gusturile fiecăruia în parte.

Pe Calea Lactee (Serbia, Marea Britanie, Statele Unite 2016) ne prilejuieşte reîntâlnirea cu… Emir Kusturica, revenire pe marele ecran după aproape zece ani de absenţă. Este revenirea care prilejuieşte o primă constatare, Kusturica nu iese din tema preferată şi mult bătută, războiul. De data aceasta cel din Bosnia, chiar dacă războiul din zonă este de foarte mult timp terminat şi statele fostei Iugoslavii se află pe drumul europenizării la standardele cerute.

Este o poveste de iubire în vreme de război, dar una cu dimensiuni mitologice prin rolul atribuit şarpelui în viaţa omului înainte de Vechiul Testament. Un rol pozitiv însă, care poate surprinde la prima vedere, poate doar.

În esenţă, Pe Calea Lactee rămâne filmul de un tragism rar întâlnit, potenţat nu numai de acţiunea propriu – zisă, de superbele peisaje ale Bosniei sau de distribuţia filmului – Emir Kusturica, Monica Bellucci, Sloboda Micalovic,… – ci şi de fondul sonor al compozitotului Stribon, fiul regizorului.

După Tata în călătorie de serviciu şi Underground, Kusturica dă al treilea film de lungmetraj memorabil, unul care poate face obiectul multor şi îndreptăţite selecţii oficiale. Deja are două nominalizări şi două premii (Grand Prix la Golden Knight Film Festival, respectiv Little Golden Lion la Veneţia), sunt sigur că urmează şi altele.

În concluzie, aveţi ce vedea. Sunt numai două, dar două care merită văzute.

Demostene ŞOFRON