Premiere cinematografice

“Coborâm la prima”, debut excelent pentru Tedy Necula

În viaţă nimic nu este întâmplător, totul se întâmplă cu un anumit scop. Acesta este motto – ul sub care scriu cronica de faţă.

În anul 2002, la mijlocul lunii februarie avea loc la cinematograful ‘Arta’, premiera filmului Noro, în regia regretatului Radu Gabrea. Între timp, ‘Arta’ s-a închis pentru a se deschide vineri 2 noiembrie 2018. Radu Gabrea dedica filmulregizorului german Werner Herzog şi peliculei sale ‘Kaspar Hauser’, film din 1974, povestea unui copil al pădurii şi al reinserţiei sale în societate. Coincidenţă sau nu, acţiunea se derulează a doua zi după tragedia de la Colectiv, eveniment perceput diferit de cei aflaţi în metrou.

‘Noro’ aduce în prim plan, prin figura lui Noro, situaţia persoanelor cu dizabilităţi neuromotorii şi nu numai, nu semnal de alarmă asupra situaţiei lor în România. O situaţie disperată atunci, dar disperată şi astăzi, guvernanţii români fiind preocupaţi numai de ei, nu şi de alţii. În plus, Noro s-a dovedit a fi providenţial pentru tânărul de numai 12 ani în 2002, Tedy Necula. Un Tedy Necula care, în timp, printr-o voinţăetraordinarăprin implicarea părinţilor şi a societăţii civile, depăşeşte orice condiţii, reuşind în viaţă. Şi reuşeşte într-un domeniu vocaţional de mare concurenţă, cinematografia.

După peste 40 de documentare (scurtmetraje în marea lor majoritate), Tedy Necula se prezintă publicului român şi nu numai lui, cu primul lungmetraj, Coborâm la prima, cu o temă interesantă, dacă nu mă înşel pentru prima dată abordată pe marele ecran, pe baza unui scenariu original, bine materializat prin interpretări.

Ne aflăm, este părerea personală, în faţa unui film iniţiatic. Călătoria întreruptă în tunelurile metroului, devine una iniţiatică pentru toţi călătorii. Toţi au şansa să se descopere, să se evalueze cu bune sau rele. Interrelaţionarea nu face altceva decât să cimenteze cunoaşterea, porţile spre alte note definitorii – bunătate, răbdare, altruism, încredere,… – fiind deschise.

Fiecare personaj în parte are o poveste de spus, duce în spate o povară mai mult sau mai puţin uşoară. Fiecare în parte îşi spune povestea, o dezvoltă sau nu în funcţie de trăirile de moment.

Un personaj interesant este ‘Thomas’, băiat copil autist, alter – ego al regizorului. Este interesant de văzut cum îi percepe Thomas pe cei din vagonul de metrou, nevoia de afecţiune primând. În scenă sunt prinşi ca într-un dans al vieţii şi al morţii, studenţi, pensionari (Victoria Cociaş, Constantin Drăgănescu), oameni de afaceri (Adrian Păduraru şi Teodora Mareş), artişti liber profesionişti (Tudorel Filimon), un preot (Constantin Cotimanis), elevi, un gay (Cezar Grumăzescu), personaje exotice prin comportamente, gânduri, manifestări în situaţii limită în special. Meritul regizorului este de a fi construit caractere, de a le fi pus bine în evidenţă. Şi spaţiul claustrofob vine în anutorul întregii echipe artistice.

Pentru Tedy Necula debutul în lungmetraj este, fără exagerare, excelent. Tedy Necula trebuie să se bucure şi de încrederea altora, asta este sigur. Când spun încrederea altora am în vedere scenarişti, sponsori, actori, scenografi, cameramani, producători nu în cele din urmă.

Demostene ŞOFRON