Premiere cinematografice

“Breathe”, lecţie de viaţă

La început m-am gândit să scriu despre “Poms/Hai că încă putem”, r egizat de Zara Hayes, o temă de vacanţă atâta timp cât eroinele sunt majoretele şi… pompoanele folosite în competiţii naţionale sau internaţionale. Am abandonat pe moment Poms pentru a mă apleca asupra producţiei britanice Breathe, tradus ciudat prin… Rămâi. Am mai semnalat de mai multe ori că la nivel de traducere a titlurilor de film, suntem mult, foarte mult în urmă. Ar fi fost necesară o traducere în spiritul filmului. În fine…

Breathe (producţie 2017) se bazează pe un caz real, povestea avocatului Robin Cavendish (admirabil în rol Andrew Garfield), a căui viaţă suferă transformări radicale după ce poliomielita îl lasă paralizat de la gât în jos. Cavendish (1930 – 1994) contactează boala în 1958, pe când se afla în Kenya. Patru ani mai tţrziu, alături de prietenul său Teddy Hall, profesor la Oxford University, pune la punct un scaun cu rotile la care este montat un aparat de respirat, prototip dacă admiteţi acest lucru, pentru următoarele modele de scaun cu rotile pentru persoane cu dizabilităţi motrice. Cert este Roby Cavendish rămâne în istoria medicinii ca singurul pacient cu poliomielită care a supravieţuit bolii cel mai mult.

O supravieţuire deloc uşoară. În care şi – a avut alături de el permanent, soţia, Diana (rol de excepţie şi pentru Claire Foy (mă şi mir cum de a trecut neobservată la premii…!), model de dăruire şi determinare.

La urma urmei, Breathe este un film cald, emoţionant. Mesajul transmis este cât se poate de clar şi de limpede. Pentru că Breathe este despre devotament, iubire, corectitudine, curaj, respectarea jurămintelor făcute la căsătorie, un film despre familie şi tradiţiile familiei în care respectul ocupă primul loc.

Breathe este regizat de Andy Serkis, mai mult actor decât regizor sau producător. Serkis reuşeşte acolo unde nu mulţi reuşesc. Iese cu mult curaj în faţă cu un film provocator, pe o temă extrem, extrem de sensibilă. Asta în condiţiile în care în cazuri identitice, majoritatea aparţinătorilor pleacă, abandonând pe cel cu probleme de sănătate. Apoi, apoi începe lupta între avocaţi pentru avere…

Nu este cazul din Breathe în care avem de-a face cu o soţie exemplară, cu un fiu la fel de determinat în vindecarea tatălui.

Ştiu că voi fi bine înţeles când afirm că Breathe face parte din categoria producţiilor Viaţa bate filmul! Noi am avut Noro, filmul lui Radu Gabrea, pe marginea căruia m-am pronunţat de multe ori, film bine făcut, la acelaşi nivel cu Breathe. Şi cred că am spus dacă nu totul, aproape totul.

Demostene ŞOFRON