Particularităţi ale ethosului românesc

Pornind de la structura triontică a fiinţei umane (corp, suflet şi spirit), de la interpătrunderea şi intercondiţionarea lor reciprocă, putem să accedem la complexitatea fiinţărilor umane ca totalitate. Căci integralitatea corporeităţii evocă absenţa integralităţii morale. Acest loc nu poate să rămână pustiu. Devenirea fiinţei umane se înscrie printr-o organizare şi funcţionare de structuri deschise, bogat articulate şi complexe. Această devenire are loc sub adevăruri certe şi sub unghiul celor probabile. ”Munca din vocaţie a tuturor fiind principala cale de realizare a condiţiei umane” 1. N. Mărgienanu Sub semnul omeniei, Editura pt literatură, Buc, 1969, pag. 52.
Din perspectivă etică acest enunţ este important întrucât permite să distingem între soartă şi destin. Separarea între aceşti doi termeni prin evidenţierea suprapunerii lor parţiale, dar nu totale sau identice, circumscrie amplul proces de emancipare umană, care a început de la Oedipus şi durează până în prezent. Considerăm că stabilirea justă a locului şi rolului naţiunii române printre celelalte naţiuni şi a aportului acesteia la cultura umană în această parte de lume să fie explicat şi prin această idee. Căci psihologul N. Mărgineanu se pronunţă contra pasivismului, contra sorţii înţeleasă în sens fatalist: <<ceea ce ţi-e dat pe frunte ţi-e scris>>.
El se pronunţă pentru luarea sorţii în propriile mâini, adică caracterul nu e dat ci ţi-l alegi şi ţi-l faci.E necesar să ne lepădăm de pasivism, de indiferenţă, de resemnare, de laşitate şi lichelism. Trezirea şi deşteptarea necesită o luptă cu îngrădirile şi obstacolele, cu limite şi limitări, într-un cuvânt, trecerea de la un subiect pasiv la un subiect activ în şi faţă de fenomene şi procese. Iniţiativa proprie în cunoaşterea şi stăpânirea de sine nu poate fi instituită de nimeni altcineva. Adevăratele carate ale muncii din vocaţie depind de priceperea şi destoinicia noastră.
Nu e suficient să rămânem la nivelul logicii clasice a lui Aristotel (gen proxim şi diferenţă specifică), ci e necesar să avem în vedere părţile întru intreg şi invers, adică întregul în si prin părţi, ca să putem surprinde articulaţiile dintre existenţă, cunoaştere şi valori. Căci fără logică nu putem verifica şi testa virtuţiile limbajului, iar fără valori nu putem trece de la cunoaştere la apreciere, adică nu putem accede la morală ca ultim avanpost al filosofiei. Spre deosebire de M. Eliade şi L. Blaga cu o aşa tipologie a culturilor, M. Vulcănescu în opera ”Dimensiunea Românească a existenţei” a încercat să aplice fenomenologia la dezvăluirea ethosului românesc, metodă inductiv emotivă de provenienţă scheleriană faţă de cea supraraţională a lui Husserl ale cărei şanse în depistarea şi înscrierea ethosului românesc se dovedeşte mai convingătoare decât cele ale lui Constantin R. Motru şi M. Florian.
E adevărat că am străbătut o istorie vitregă, sub prea multe stăpâniri, care ne-au hărţuit şi denaturat, dar aceste influenţe negative nu ne-au putut schimba radical. Înrădăcinarea noastră în aceste locuri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu legături în afară înspre Roma şi Constantinopol, ne-au permis să rezistăm în pofida tuturor loviturilor sorţii pentru ca în momente de cumpănă să renaştem prin interinfluenţările surselor şi zăcămintelor <<maticei stilistice>>. Dacă Blaga face elogiul statului românesc în mod complementar L. Rebreanu face elogiul ţăranului român ca iubitor de pământ şi străbuni.
Asemeni totalităţii corporale trebuie să încercăm să dobândim prin analogie şi integralitatea morală. Calea formării caracterului moral pornind de la ethosul românesc, de la sentimentul naturii, omeniei şi respectului, necesită o resurecţie creatoare, făurirea unei zidiri mai trainice. Pe scara constituirii valorice prin articularea forţelor şi capacităţilor proprii, prin deschiderea şi apropierea de ceilalţi; pe scara desăvârşirii şi perfecţionării mai avem încă multe trepte de urcat, dar prin statornicie şi fidelitate nimeni nu ne poate opri. Aceste virtuţi denotă locul şi rolul credinţei în economia de comportament a fiecărui creştin. Fiinţa umană e în totalitate procesul în curs de a se face, trecând prin prefaceri dar nu prin prefăcătorii, apropiindu-se de adevăruri unele ajunse certitudini, altele convingeri şi crez moral, căci nimeni nu ne poate frânge <<fibrele volitive>> reale şi fortificarea acestora. Nu suntem o colecţie de jucării de pluş, nu suntem depozit de mărfuri din muzeul figurilor de ceară, ştim că nu putem schimba nimic substanţial prin baloane de săpun, dar ceea ce ne adună şi ne insuflă nădejde este să rămânem noi înşine ca un tot unitar, în parcurgerea portativelor dintre profan şi sacru.Într-un fel, putem preciza fără a greşi, că prin substantive şi adjective se afirmă filosofia; că prin verbe şi conjuncţii felul de a fi al gândirii dialectice, şi că, prin dimensiunea structural-funcţională cultura trece în prim plan cu toată bogăia însemnelor şi diferenţelor sale calitative. Istoria omenirii nu este numai cea a culturilor majore sau minore. Termenul de ethos vine de la << aethos>>, care înseamnă sufletul unui popor sau lege strămoşească, la început ethosul se confundă cu tradiţie sau cutumă, o lege nescrisă dar respectată de toţi membrii unui grup sau a unei obşti: << ce ţie nu îţi place altuia nu-i face>>. Exigenţa liberului arbitru nu poate alcătui ethosul. Liberul arbitru este înţeles de multe ori ca domnia bunului plac. Altceva este liberul consimţământ când se depăşesc frontierele subiectivismului propriu-zis. Ethosul românesc începe odată cu bunul simţ, cu ceea ce am putea numi cumsecădenie. Instituirea fiinţei noastre etnice s-a petrecut în prima perioadă a dezvoltării creştinismului. Nu legea talionului, dinte pentru dinte, legea răzbunării ci legea iertării înţeleasă în limite rezonabile. Omenia noastră nu înseamnă naivitate sau idilism, ci înţelegerea suferinţei şi relelor care sunt pricinuite uneori fără motiv. Născută pe meleagurile româneşti sintagma <<om de omenie>> poate deveni o lege generală. S. Bărnuţiu vrea dreptate pentru toate popoarele, se înţelege şi pentru poporul român.
Glasul suferinţei străbate din adâncul profunzimilor noastre sufleteşti când ţăranul zice ”bună ţară, rea tocmeală / mama ei de rânduială ”. Dihonia sau dihania supărării poate să treacă, dar nedreptatea nu este iertată niciodată, românul se pierde cu firea când este înşelat pe nedrept, când viaţa lui nu îşi găseşte un rost, când este considerat ca o rătăcire fără noimă. Făurirea limbajului este cel mai profund act de cultură. În, şi prin limbaj, se formează găndurile care se împletesc şi se despletesc prin dialog. Limbajul verbal este acela care îi permite fiinţei umane să-şi desfăşoare şi înfăşoare statutul existenţial şi spiritual. Faptele umane nu pot fi considerate din perspectivă morală dacă nu avem în vedere conectarea articulaţiilor esenţiale şi consecinţele lor. Realismul nu este doar o formă a expresivităţii artistice, ci înseamnă a asculta de legile realităţii, nu numai de fenomenele acesteia. Realismul nu este numai un concept pur estetic, ci general axiologic. Conştiinţa şi cultura sunt două aspecte de bază ale situaţiei noastre în lume.
Dacă P. Creţia a evitat orice compromis ideologic, în activitatea lui H. Wald distingem două perioade, una care este marcată de dogmatismul marxist şi care durează între 1956 – 1970 şi cealaltă perioadă din 1970 – 2001 în care se reinventează şi renaşte ca şi gânditor filosofic de certă valoare.
După H. Wald limbajul filosofic exprimă atât categoriile existenţei cât şi atitudinea gândurilor faţă de ea, adică limbajul filosofic este unitate originală între forţa conceptului şi forţa emoţională substructurată edificiilor filosofice.
Limbajul filosofic este mult mai bogat în propoziţii atributive decât în propoziţii relaţionale. Sinteza implică întotdeauna întoarcerea construcţiei analitice şi abstracte asupra ei însăşi. câmpul semantic e principalul mediu de oxigen al culturii. Fiinţa umană este în acelaşi timp sistem referenţial ”corp, suflet şi spirit”, autoreferenţial (prin cunoaştere şi stăpânire de sine) şi diferenţial (prin raportarea cu precădere la un sistem sau altul al existenţei) astfel varietatea formaţiilor de real împreună cu caracteristicile lor proprii construiesc solul real al lumii valorilor.
Fiinţa umană poate fi antinaturală, dar nu non-naturală. Individualul este singura fiinţă efectivă. Limba nu este un fenomen natural ci o creaţie culturală, gândirea nici nu se poate ivi şi nici nu se poate manifesta fără vorbire. Ea este actul decisiv atât în geneza omului, cât şi în geneza culturii. Lupta împotriva vorbăriei şi semidoctismului a ajuns să nedreptăţească însăşi vorbirea. Soluţiile lui H. Wald la marile probleme filosifice ale sec. XX trec printr-un filtru lingvistic ca atare ideile nu sunt nici transcedentale, nici transcendente, ci lingvistice.
Spiritualitatea umană nu poate fi redusă la concepte. Oamenilor le este necesară nu numai conceptualizarea trăirilor, dar şi trăirea conceptelor. Limbajul artelor plastice pleacă de la imaginea artistică. Figurativul fiinţează înaintea non-figurativului. Arta a avut întotdeauna statutul unui semnificant sensibil, care exprimă emoţionalitatea unei semnificaţii. O ideee nu poate fi nici prototipul nici copia unui lucru ci rezultatul unui act de semnificare. Gândirea nu se reduce la activitatea lingvistică, dar nici nu este independentă faţă de ea, ea este efectul vorbirii, rezultatul actului de comunicare, creaţia comunicării lingvistice. Pe bună dreptate H. Wald subliniază că râsul este posibil în fata remediabilului, dar imposibil în faţa iremediabilului, deoarece acesta este tragic.
Am dezvăluit câteva efecte ale virtuţilor limbii, căci dacă vorbirea este instrumentul gândirii, inactul, ea este sediul gândurilor, precipitatul sau formatul spiritual în care s-au sedimentat gândurile gândite de nenumărate generaţii de vorbitori în decursul istoriei. Într-un fel ea înregistrează toate ezitările şi şovăirile constituirii ethosului românesc de-a lungul mileniilor şi veacurilor. Ea este mărturia neîndoielnică a identităţii şi supravieţuirii noastre, dincolo de vremelnicie, de fiinţări cotingente, improvizaţii efemere, căci parafrazând sintagma lui DD Rosca putem admite după << miracolul grec>> acela al limbii române. E bine să amintim şi popoarelor vecine relaţiile afinitare generate de teritoriul trecut şi bineînţeles limba maternă. Fie ca alinierea planetelor şi eclipsa de lună totală să ne trezească din somnolenţă din pasivism din nepăsare, ca să putem trudi la construirea patrimoniului cultural, care ne exprimă şi care ne poartă amprenta valorică inconfundabilă a aceea ce suntem în această parte de lume. Nu ne îndoim nici un moment de faptul că informatia care se transmite în natură este una senzorial emoţională pe când aceea care şi-o comunică reciproc oamenii intruneşte doua dimensiuni, intelectual-raţională şi pragmatic-afectivă.
Prin vorbire percepţiile se coagulează în denotaţii, iar emoţiile se structureaza in conotaţii. Stilul este folosirea ratională a limbii comune, trecerea de la experienţă la expresie, care poate sublima trecerea de la psihic la spirit. Nu putem şti nimic fără ideile care se formează în şi prin limbaj. Noica pe urmele lui Heidegger a investigat lexicul limbii române dându-şi seama că oamenii înţeleg lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Vorbirea a fost instituită pentru a dezvălui adevărul nu pentru a-l ascunde.
Dreptatea şi adevărul au fost constante perene ale ethosului românesc.
Prof. univ. emerit Teodor VIDAM