OVIDIU BÂRLEA, DRUMUL DE PE URMĂ

Ovidiu Bîrlea (1917-1990) – născut în comuna Mogoş, jud. Alba, absolvent al Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filologie modernă – a fost mai mult om de ştiinţă decît scriitor. O perioadă îndelungată a fost cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, activitatea sa fiind materializată prin numeroase lucrări în acest domeniu precum: Poveştile lui Creangă, 1967, Proverbe şi zicători, 1967, Metode de cercetare a folclorului, 1969, Folclorul românesc, I-II, 1981, 1983 şi încă multe altele.
În literatură, ca scriitor, debutează cu volumul de „schiţe şi povestiri” Urme pe piatră apărut în 1974 la Editura Litera, adică pe cheltuială proprie; nu acelaşi lucru se va petrece cu următoarea sa creaţie literară, romanul Şteampuri fără apă, apărut în 1979 prin Editura Cartea Românească, vîndut ?i epuizat într-un timp foarte scurt.

Stabilit la Cluj după pensionare, Ovidiu Bîrlea continuă să lucreze şi constatăm acum, după stingerea lui din viaţă, că a mai scris două romane dar nu a mai apucat să le tipărească. Este vorba de Drumul de pe urmă şi Se face ziuă – Romanul anului 1848 publicate postum, în 1999 şi respectiv 2001, se pare, într-un tiraj redus, deoarece apariţia cărţilor a trecut aproape neobservată. Această mare personalitate culturală, plecată în lume din Apuseni, merita şi merită mai multă atenţie. Un gest de toată lauda, un lucru de mare preţ a înfăptuit Asociaţia „Baia Domnilor”, cu sediul în Bucium Poieni (jud. Alba) prin implicarea directă a lui Nicolae Ţandrău şi Mircea Costinaş, doi vrednici buciumani, de obîrşie, care au retipărit, în 2015, în patru volume, opera literară a lui Ovidu Bîrlea, pentru a o aduce în atenţia contemporanilor, în special a celor din zona Ţării de Piatră, pentru care autorul şi creaţia sa prezintă mult interes şi un motiv de aleasă mîndrie.

Obiectul recenziei de faţă îl constituie romanul Drumul de pe urmă (Opere, III) Editura Casa Cărţii de Ştiinţă.
Acţiunea se petrece în anii de după Primul Război Mondial, în localitatea Mogoş şi în împrejurimi, prin locurile pe unde ajung cu diferite treburi personajele sale, ţărani care, ca să facă un ban, îşi vînd puţinele produse agricole; brînză, unt, ouă, lapte, şi, mai rar, vite, oi, cai, pe la tîrgurile din Bucium, Abrud, Galda sau Teiuş. Întorşi din război, bărbaţii, deşi intră în normalitatea preocupărilor de acasă, continuă să fie traumatizaţi de scenele cumplite aducătoare de moarte de pe cîmpurile de luptă. Aşa debutează romanul: cu explozii de grenade, cu tîrîtul în coate şi genunchi printre arbuşti, cu schije ce ricoşează din casca de oţel ce-i apără capul. Dar Ionu lui Bedăr respiră uşurat cînd este trezit, că a fost doar un vis, în somnul lui adînc de sub un fag „pogan”, după ce a cîntat la ceteră două zile şi două nopţi la o nuntă în care bărbaţii, „doroşi după patru ani de război, or jucat pînă i-o călcat pe toţi.” Este trezit din somn de un alt personaj, vecin al său, de Todor Delauliţă, ce trecea pe acolo cu un tîrnăcop şi o lopată pe umăr, mergînd să descopere o comoară.

Romanul este fragmentat, prin numerotare, în 26 de secvenţe, fiecare din ele zugrăvind prin imagini vii, pline de culoare şi mişcare, aspecte din viaţa cotidiană a locuitorilor unui sat de munte din Apuseni. Autorul Ovidiu Bîrlea dispune de o mare forţă narativă şi de o pătrunzătoare observaţie. Prin scrisul său vedem, ca sub lupă, cu toate detaliile, viaţa-furnicar a unei întregi comunităţi.
Într-unul din aceste episoade îi întîlnim pe bărbaţi în cîrciuma satului făcînd politică, în preajma alegerilor, exprimîndu-şi dorinţa de a avea drum pe Valea Gălzii sau prin Rîmeţi, pentru a putea duce cu carul lemne în zona de şes de pe lîngă Teiuş şi să aducă de acolo, mai uşor, bucate pentru pîine şi pentru mămăliga „cea de toate zilele.”

Cu multe amănunte, de parcă acţiunea se desfăşoară sub ochii cititorului, este prezentată scoaterea vitelor la munte, la păşunatul comunal din Mlaca, din timpul verii. Oamenii aveau acolo colibe pentru vite şi „căsoaie” în care ţineau vasele pentru lapte şi unde dormeau. Iată cum arăta interiorul unui astfel de adăpost: „În dreapta, era o sobiţă fără picioare, aşezată pe nişte pietroaie, în fund, cîteva scînduri sprijinite la capete pe două capre de lemn, peste care se vedea un ţol de lînă albă cu dungi negre, semn că acela era patul, în stînga, sub ochiul ferestrei, o laviţă pe care se înşirau ghioabe, doniţe, troace, acoperite cu funduri de lemn, şi şuştarul de muls. De un piron mare din perete atîrna o traistă umflată de pîinea ascunsă acolo să n-o ajungă şoarecii. Peste toate stăruia un iz de vechituri afumate amestecate cu miros de paie tîrnuite.”

Rînd pe rînd facem cunoştinţă cu viaţa plină de animaţie a întregului sat. Îi întîlnim pe oameni la moară, la fierăria lui Paripu, primăvara cînd ies la arat şi semănat, la claca de coasă, îi întîlnim plecaţi de acasă, la seceră sau la culesul cucuruzului prin localităţile bogate de pe lîngă Teiuş sau Aiud, mergînd pe la tîrguri… Predominantă este preocuparea zilnică: păscutul vitelor vara şi îngrijirea lor iarna. Vacile au nume frumoase: Mîndruţa, Rujana, Steluţa, Florica. Pe parcursul romanului facem cunoştinţă cu ceremonialul şi petrecerea la nunţi, precum şi cu obiceiurile de înmormîntare urmate de „masa de paus.”

În permanenţă este apăsătoare sărăcia provocată de lipsa banilor şi tot aşa revine obsesiv amintirea războiului. Prin vorbele şi gîndurile personajelor sale, autorul dezaprobă războaiele, acele practici odioase ale bogaţilor capitalişti ai lumii care condamnă milioane de oameni la moarte, pentru ca ei să devenă şi mai bogaţi. După mai mulţi ani de la război, la un pahar de băutură, Papau, un personaj al romanului, îşi „descarcă sufletul” că împuşcase un soldat rus: „Îl văd numa că se lasă aşa, într-o parte, cu puşcă cu tot şi începe a zbiera şi-a se văita şi-a striga pe nume dupolaltă pe-a lui de-acasă, se văita, săracul, ba de la o vreme s-o şi apucat de plîns. Atunci m-o lovit aşa o milă de n-am mai putut nicicum […] Acuma spune-mi tu mie: ce-am avut eu cu omul ăla să-l puşc şi să-i las casa pustie, cu muiere şi cu cîţi copii o fi avînd? C-o fost şi ăla om ca şi mine şi ca şi tine: cu ce drept i-am luat eu viaţa? […] Nu-l poci uita nicicum, crezi-mă?” (p. 72)

Fără teama de a greşi, putem spune că întregul roman este o lucrare de etnografie, o adevărată monografie a satelor din Mogoş şi de pe Valea Gălzii, dar îmbinată armonios cu beletristica. Autorul foloseşte cu îndemînare o mare varietate de mijloace artistice, mai ales în caracterizarea personajelor, asigurînd cititorului o lectură plăcută, chiar captivantă. Iată un exemplu: Fodorica, devenită Fodoroaie ,„mesteca bine tot ce-i pica între fălci, numai să fi fost cît de mult. […] Se tot îngrăşase, stau să curgă cărnurile de pe ea. Cine nu o cunoştea zicea că trebuie să fie pornită grea. […] Era spălăcită la obraz, de parcă ar fi fost şurluită cu leşie…” (p.257). Alternează episoadele comice precum strigăturile de la joc sub vraja ceterii lui Bedăr: „-Draga mea ce lelişoară,)Hai să-ţi spui ceva pe seară. (- Du-te dracului, bolund,)Nu mă piţiga de fund!” cu episoade dureros de triste.
În partea finală, personajul principal Bedăr, ceteraşul satului, pleacă pe „drumul cel din urmă.”
Prin întreaga sa operă ştiinţifică şi literară, Ovidiu Bîrlea s-a impus ca o personalitate marcantă în cultura română şi de aceea considerăm că merită din plin să-l readucem, spre neuitare, în atenţia celor de azi.

Ioan BEMBEA