Opinii: Ambasadori şi ambasadori

Nu sînt nici interesat, mai mult decît orice alt concetăţean, nici nu sînt plătit de o parte interesată, după cum nici nu fac jocul vreunei organizaţii licite sau ilicite de pe teritoriul nostru sau de aiurea. Dar sînt intrigat de calitatea scăzută a unor reprezentanţi ai noştri peste hotare, de ieri şi de azi, în contextul în care noi, românii deşi am cîştigat toate războaiele din 1859 încoace, cu mari sacrificii, nu am încheiat nici o pace în avantajul românilor, din cauza laşităţii perene a liderilor noştri! Nici măcar în 1877/78. Nu zicea fără argumente puternice un mare savant, David Prodan: “Românii, mare popor, conduşi de nişte …” ?

O eminenţă
Valentin Lipatti fiind ambasador la Paris, în 1970, este deranjat de un tînăr, atunci, coleg mai tîrziu la Institutul pentru Tehnică de Calcul, ca să-l anunţe că un membru al echipei de informaticieni care prelua calculatorul Iris (Felix), nu s-a întors sîmbăta seara în campusul unde erau cazaţi. Confundat cu un securist îi zice una şi îi trînteşte uşa în nas. Ambasadorul Lipatti, în cadrul actelor semnate la Helsinki în 1977, era un factotum, era eminenţa cenuşie a conferinţei; orice pas, orice cîştig, la masa tratativelor, a trecut prin el. Era o capacitate. Era consultat de americani, de britanici, de francezi, în fine de toţi cei care au contat atunci la Helsinki şi în concurenţă cu echipa KGB-ului şi a sateliţiilor săi. Incluzînd între sateliţi şi pe preşedintele finlandez, şi pe Tito, care o virase între timp (vezi şi Larry Watts).

O figură luminoasă
Alexandru Paleologu, fiind trimis ambasador la Paris,în decembrie 1989, a încercat să reprezinte ţara şi nu echipa impusă la Bucureşti de soviete cu acceptul, revoltător, al CIA anilor ’80, parţial şi ea îndatorată conceptelor kgb-ului! Alexandru Paleologu fost imediat demis, în iunie 1990, prin urmare nu ştim ce rezultate concrete ar fi adus munca sa, mai ales că echipa de la Bucureşti se dedase la “lupta de clasă” şi chemase minerii şi alte formaţii pregătite de luptă la Bucureşti. La Paris cred că e nevoie de o personalitate care să refacă încrederea distrusă între cele două ţări în ultimii 40 de ani, parte şi din vina noastră.

Ambasadori fără chip
Viitorul academician Ionel Haiduc era în capitala Mexicului, la Bibliotecă Naţională, într-o excursie de documentare şi cu această ocazie ambasadorul din aceea ţără îl roagă să ducă, din partea României, un set de cărţi, ca donaţie! Probabil ambasadorul nu s-a deranjat, probabil nu cunoştea limba şi nici nu relaţiona uşor cu oamenii. În anul 1988, dacă nu greşesc, profesorul Petru Şteţiu (UBB), fiind într-o vizită în Franţa găseşte, lîngă un tomberon de gunoi, din aproprierea Ambasadei României, cîteva colete cu cartea “Teroarea horthisto-fascistă în nord-vestul României” în versiune franceză. Sigur, serviciile franceze şi mai ales, politicienii erau întrepătrunşi bine cu KGB-ul, o slăbiciune, a lor, mai veche. Nu era greu să ajungi, fiind ambasadorul lui Ceauşescu, la personalităţile culturale importante; puteai totuşi să ajungi la instituţiile culturaleşi să donezi cartea de documente, dar să nu-ţi faci datoria, dar să “arzi” o carte?!

Involuţii
De la Mihai Caraman, care spiona NATO-ul pentru duşmanul de secole al ţării tale, fără ştirea şi acceptul conducerii politice a ţării, pînă la renumirea lui, de către un guvern democratic, în funcţie şi la numirea unei ambasadoare ostile, pe faţă, României şi românilor, în Finlanda, este o involuţie uşor de remarcat.

Gureşul
Un istoric, oricum parvenit prin intermediul politicii, Adrian Cioroianu, în mult prea desele sale apariţii televizate, s-a deconspirat: n-a citit el, “istoricul”, nici Istoria critică a românilor, care este o carte, aş zice, de căpătîi a oricărui intelectual român, fie el profesor de liceu, fie medic, inginer sau economist. Darmite a unuia care a ajuns ministru de externe sau ambasador. Mai susţinea “istoricul” nostru în emisiuni tv, relativ la Moldova, tezele KGB-ului! N-am nici un motiv să-l bănuiesc de vreo legătură ocultă cu temuta organizaţie, pur şi simplu personajul, nici ştiinţă nu are, nici natura n-a fost prea darnică cu el. Nu e suficient să fii gureş, pe acasă, pe la televiziuni, mai trebuie să ştii şi istoria poporului tău şi să ai şi minte, ca eventual, cineva responsabil şi care respectă nişte reguli, să-te propună ministru sau ambasador!

Amabilul
Un ziarist care a lăsat multora o impresie bună este numit ambasador. Totuşi ceva în el nu era la locul lui, era în acelaşi timp şi grijuliu şi alunecos şi călduţ cînd trebuia să spună lucrurilor pe nume. Odată, venind Helmuth Kohl la Bucureşti pentru nu ştiu ce conferinţă, în calitate de fost cancelar, ziaristul Emil Hurezeanu îi ia un interviu. Şi-l întreabă dacă nu cumva, Germania ne poartă pică pentru “trădarea” de la 23 august 1944?! Nu este deloc important răspunsul lui Kohl, aici. Este interesantă lipsa de demnitate a acestui ziarist. Unul adevărat l-ar fi întrebat pe fostul cancelar, chiar cu riscul de a nu părea amabil: 1) dacă se ştie sau se vorbeşte, în Germania, în mediile culturale sau politice, de primele lagăre de exterminare germane din Alsacia şi Lorena, din 1917? 2) dacă Germania se simte vinovată faţă de România pentru trădarea din 23 august 1939? 3) dacă Germania se simte vinovată cînd mai trădează odată România, la 13 noiembrie 1939? 4) dacă Germania se simte vinovată pentru Diktatul din 30 august 1940? Şi în fine 5) dacă în mediul politic sau academic german se cunosc studiile lui Johann Weidlein, în general şi în particular cele trei studii importante legate de al doilea război mondial bazate pe documente, publicate, în 1962, în Der Donauschwabe (Aal) şi în Südostdeutschen Vierteljahresblätern (München)? Am avea nevoie acută, acum, cînd avem o oportunitate, dacă nu de o eminenţă măcar de un Ambasador care să apropie, istoric, Germania şi România pentru o colaborare de un secol cel puţin. Apropiere tot atît de benefică pentru ambele părţi, ba ţinînd cont de un anumit context est-european, obligatorie pentru noi. Un oportunist, care se fereşte să spună lucrurilor pe nume, nu poate impinge lucrurile înainte în direcţia unei dezvoltării durabile şi de mare amploare.
***
Selecţie defectoasă, lipsă de cadre sau amestecul serviciilor, care continua să creadă, stupid, că din rahat se poate face bici? Probabil din toate cîte un pic!
Cerc. ştinţific pr. Octavian Căpăţină