O expoziţie de vizitat

Muzeul de artă din Cluj Napoca găzduieşte în aceste zile o splendidă expoziţie Vasile Pop. Nu e vorba de o manifestare retrospectivă, chiar dacă maestrul a împlinit în această primăvară o respectabilă vîrstă. Şi totuşi, intitulată inspirat “Vizită în atelier”, ea dă seamă despre temele esenţiale, despre obsesiile artistului, despre acele nuclee iradiante, direct purtătoare de sens, care structurează orice operă majoră, despre acele metafore vizuale semnificante prin care pictorul se exprimă pe sine. Fiindcă flaubertiana zicere: ‘’Madame Bovary sînt eu’’ îşi află realitatea şi adevărul în universal oricărei arte. Arta noastră sîntem noi, cu proiecţiile şi neliniştile noastre, cu moştenirea noastră spirituală şi istorică.

În expoziţia aceasta, pictorul ne apare în compania lucrurilor care-i tulbură sufletul şi-i mişcă hăruitul penel, el însuşi prezent într-o profuziune de autoportrete. Scrutînd lumea, prin halucinanta, magica lentilă a ferestrelor lui, trecînd-o prin vămile privirii mai înainte de a o supune judecăţii rostuite la vămile timpului şi ale sufletului. El pune întrebări, lumii şi sieşi, şi oferă răspunsuri structurate artistic din perspectiva unor adevăruri străvechi dar nicicînd învechite. El este vechi în modernitate şi modern în vechime. Ca gîndire şi artă.

Vasile Pop este un Moromete al penelului dialogînd cu noi într-o imaginară poiană transilvană. O lume arhaică, o lume plină de înţelesuri esenţiale pentru fiinţa omului se realcătuieşte în pictura lui, descinsă dintr-o mitică zare rurală într-o contemporaneitate căreia încearcă, cu tragică inocenţă, să-i transmită coduri existenţiale arhetipale. Coduri pe care le exprimă acele nuclee iradiante de sens care vorbesc despre truda de-a exista, despre maternitatea şi feminitatea în jurul cărora se întemeiază acea oază de umanitate care este familia, iubirea, aşteptarea, renunţarea şi abandonarea de sine, vămi expresive ale vămilor existenţiale.

Cu admirabilă intuiţie, Vasile Pop a descoperit şi a dat viaţă subtilei interferenţe dintre sinele şi sinea universului, dintre înţeles şi cel care înţelege, acelui joc secund în care, rînd pe rînd, esenţa şi conştiinţa îşi schimbă rolurile. Căci nu numai noi privim lumea, ci şi lumea se uită în noi şi din această relaţie se naşte aura misterioasă de care se încarcă picturile sale, universurile sale familiale, atît de domestic alcătuite, însă învăluite într-o lumină miraculoasă, într-o gestică sacrală, care traduce natura cosmică a umanităţii şi imanenţa transcendentului în lumea exprimată.

Se regăsesc în această expoziţie motivele cunoscute ale universului său artistic, Arlechinade tragice, muzicanţi stranii topiţi în penumbra ungherelor, lăuturi leneşe, nuduri abandonate unei aşteptări fără sfîrşit şi fără speranţă, ispitirea unei risipe de mere tomnatice, maternităţi, fantomatice cavalcade şi peisaje campestre, toate învăluite într-o misterioasă lumină, într-o somnie magică care le ridică peste pragul funest al corporalităţii în puritatea orizontului transcendent. O lume în care gestul şi expresia chipului omenesc traduce deopotrivă acceptare şi renunţare, suferinţă şi speranţă, resemnare şi seculară înţelepciune în a şti că destinul omenesc transcende destinul istoric.

În 1998, atunci cînd maestrul expunea la Breuil în Bourgogne, cu ocazia “Săptămînii culturii româneşti”, presa franceză a citit cu exactitate mesajul artistic al universului său: „Uimire, surpriză, emoţie… – scria Le journal de Saôn et Loire – Privirea publicului nu întîlneşte ca de obicei locuri şi lucruri cunoscute, peisajele şi universul familiar sînt cu totul diferite. Vasile Pop exprimă cu adevărat în operele sale sufletul şi suferinţa ţării sale. În aceste opere puternice, profunde, misterioase, maestrul se exprimă cu o remarcabilă forţă. Guaşele sale, intitulate Bufniţă, Ritual, Răstignirea, Suferinţa, Sensul istoriei sînt tot atîtea ferestre deschise spre suferinţă dar care păstreză în subsidiar o lucire de speranţă”.

„Ceea ce am resimţit – mărturisea Andre Laffly – ceea ce am crezut că desluşesc sînt fundamentele religiei ortodoxe, femeile, copiii, familia, femeia care este viitorul umanităţii, totul pe fundalul suferinţei…”

Suferinţa unui neam şi a unui pămînt la răscruce de vînturi.

Vasile Pop vorbeşte în numele unei lumi care-şi trăieşte amurgul şi căreia el încearcă măiestrit şi cu admirabilă încăpăţînare să-i ofere măcar o continuitate artistică. O lume de care mîine ne va fi dor şi n-o vom mai putea reînvia ca pe o iubire pierdută. O lume care poartă aureola aproape liturgică insinuată în luminozitatea pînzelor sale, poetica pe care volumele o decupează în spaţiu, dulcea rigoare a tuşelor şi simfonia culorilor care vibrează dincolo de ferestrele altelierului în melodia nevăzută a auritelor toamne şi a luminatelor ierni ale Apusenilor.

De aici imposibilitatea ca, privindu-i pînzele, să nu-ţi aminteşti elegiacul vers esenian: «Sînt ultimul poet cu satu-n glas» şi să nu te simţi implicat în această poetică picturală de care te pătrunzi şi în care pătrunzi cu dorinţa de a rămîne cît mai mult acolo.

Fie şi cu ecoul reverberat în orizontul poeziei:

Elegie pentru satul bătrîn

lui Vasile Pop

Era o lume bătrînă aici,

rezemată pe dealuri celeste;

a fost cîndva, acum nu mai este!

Şuieră vîntul ca o pleasnă de bici.

Sat bătrîn într-o lume bătrînă, aici

cîndva pe streşini văzduhul cobora să respire,

duminica veneau să se-nşire,

pe umărul lui Dumnezeu, rîndunici.

Stelele se coceau în rouă şi nici

nu ştiam că umblam îmbrăcaţi în lumină,

şi nu vedeam că e gata să vină

iarna cu tăişuri de brici.

Sat bătrîn cusut de pămînt cu arnici,

lume în sine pierdută,

din ţărîna uitării vîndută

cucută a crescut şi urzici.

Lacrima ploii arzînd pe prichici

doar cenuşa o răscumpără nouă,

ne-nghite pustia, urîtul ne plouă

şi-n porţile caselor bat îngeri calici.

Nopţile singure, zilele mici,

sîngele pietruit în artere

şi răstigniţii pe cruci de tăcere

şi povara pe care nu mai poţi s-o ridici.

Sat bătrîn într-o lume bătrînă, aici.

Horia BĂDESCU