O carte pe săptămână

O poetă din Ţara sfântă: Emilia Ataba

Născută în satul Țăud, din judeţul Sălaj, poeta Emilia Ataba și-a petrecut copilăria, alături de cei doi fraţi, la ţară, într-un peisaj cu dealuri împădurite și splendide câmpuri verzi. E locul în care poeta și-a făcut studiile primare, participând la toate tradițiile și ceremonialurile lumii rurale. Urmează cursurile Liceului industrial Terapia de la Cluj-Napoca, oraș în care va absolvi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1993. E anul în care s-a căsătorit, iar în luna decembrie a aceluiași an va părăsi ţara natală, stabilindu-se în Israel, soţul ei fiind originar de acolo. Trăieşte de 26 de ani în “Țara sfântă”, dar se reîntoarce periodic acasă, în locurile copilăriei sale. Desigur, adaptarea tinerei poete la realitățile Israelului nu a fost deloc ușoară. Căci țara acesta, singura cu o democrație consolidată din zona Orientului Mijlociu, e una mereu pândită de atentate, țara fiind înconjurată de ostilitatea țărilor arabe din zonă.

Din fericire, poeta își găsește un benefic refugiu în cadrul cercurilor culturale ale evreilor originari din România, al unei asociații scriitoricești (ASILR) care o adoptă ca membră. În ciuda dificultăților de adaptare la condițiile speciale din Israel, adaptare deloc ușoară, Emilia Ataba încearcă să-și reia preocupările literare din vremea studenției, când a publicat primele sale versuri în revista Tribuna (1990). În Israel, va publica, intermitent, în Revista familiei și în Gazeta românească, două valoroase publicații de limba română. Debutează editorial cu un volum de versuri intitulat Gândurile unui suflet, la editura Galaxia Gutenberg (București, 2017).

Volumul de față, Dorul străinătății, continuă filonul tematic al primei cărţi, reia și aprofundează câteva din motivele de bază ale unei sensibilități ce trăiește un dramatic sentiment al dorului de patria originară, de satul natal și de cei apropiați inimii sale, rămași departe. Poeta își afirmă încă o dată credința că legăturile sale afective și spirituale cu orizontul patriei nu pot fi înlocuite de nimic altceva. Deși nu lipsesc nici poeziile ce fac referință la patria sa de adopție, Israelul, sentimentul dominant al acestor poeme este cel al dorului față de glia natală. Spațiul românesc e de altfel evocat și de poeții evrei originari din România, atâta doar că accentele și nuanțele la Emilia Ataba sunt cu totul altele.

E limpede că pentru poeta originară din România, poezia constituie mai mult decât o artă, pentru ea lirismul e o terapie necesară și mântuitoare. Sentimentul înstrăinării vibrează puternic în aceste poeme dramatice, fiind transcris în cuvinte simple și grave. Temele acestui volum se reduc la câteva, nuanțate și reluate obsesiv, în diverse contexte. Simplificând, am putea spune că dorul enunțat în titlu este tema majoră, axul central în jurul căruia se ordonează, ca pilitura de fier sub polii magnetului, întreaga substanță spirituală a volumului. E evocat aici, prin lentila unei tristeți fără leac, satul natal, spațiul magic al copilăriei poetei, surprins în diverse ipostaze. Una din fațetele lumii rurale este cea idilică, a unei copilării fericite, satul fiind văzut în ipostaza primăvăratică a cireșilor înfloriți. Iată poemul liminar al volumului, intitulat Cireșii înfloriți din satul meu: ”Au înflorit cireșii în satul meu îndepărtat,/dar de mirosul lor, eu încă n-am uitat;/îmi amintesc și casa de pe deal,/cu podul plin de cărți și grinzile șirag,/când în duminicile lungi, de vară,/bunica mă lua la prânz și până de cu seară,/să mai vedem de casa cea bătrână,/unde crescuse ea și amintirile se-adună…”

Aceste poeme ale Emiliei Ataba, care zguduie corzile sufletului, ne readuc în memorie o credință a marelui Paul Celan, cel care spunea că “poezia este un fel de revenire acasă”. Acest peisaj, ce coincide cu spațiul anteic al nașterii poetei, e populat de personaje emblematice, dintre care bunica și mama sunt cele mai importante. Iată o evocare a figurii materne din poezia cu sugestivul titlu Mi-e dor de tine, mamă:.” Mi-e dor de tine, mamă,/de glasul tău domol/,ce-mi colinda în taină/când mă priveai cu dor…//Si mâna ta muncită, /se-mpreuna în rugăciune,/ca și o carte necitită/dar plină de înțelepciune…//Iubirea ta nemărginită,/era un dar de mare preț/și tuturora împărțită/avea valoare, dar nu preț…//Munca era averea ta/și orșicât era de greu,/tu ai făcut ce trebuia/și ai tăcut mereu…”

Imaginea mamei devastate de trecerea nemiloasă a timpului contrastează puternic cu priveliștea idilică din alte secvențe ale volumului, în care Emilia Ataba evocă o lume rurală pioasă, cu o bogată viață spirituală, centrată pe imaginea bisericii care-i adună pe toți, în cadrul unor tradiții ancestrale. Revenită în satul copilăriei, poeta se confruntă cu o imagine a degradării, cu imaginea unei pustiiri a spațiului rural, efecte ale emigrării sătenilor, siliți de sărăcie să-și părăsească țara:

Legătura poetei cu spațiul originii sale e exprimat în versuri emoționante, caligrafia lor elegantă aliindu-se cu o neașteptată profunzime. E evident că poeta din Israel este înainte de toate o sentimentală, care a rămas profund legată sufletește de locurile obârșiei sale. Versurile sale sunt o mărturie a unei ardente, sincere afecțiuni față de lumea din care a plecat. În ciuda reluării unor teme frecvente la poeții clasici, satul evocat de tânăra poetă e fundamental diferit de cel al lui George Coșbuc, Octavian Goga sau Vasile Alecsandri căci ultimele decenii de democrație au lăsat în urmă și efecte sau transformări dureroase, de înstrăinare a a satului de vechile, bunele tradiții. În cadrul acestor cântece de dor și de înstrăinare, poeta nu caută modernitatea cu orice preț, pentru Emilia Ataba importantă fiind sinceritatea confesiunii. De o mare candoare sufletească, respectuoasă cu valorile tradiției, poeta se reîntoarce uneori la sonurile poeziei populare, ca în poemul initulat Dor și cânt. În ciuda aerului în aparență desuet al unora dintre poemele cuprinse în acest volum, ce cuprinde tulburătoare cântece de înstrăinare, confesiunile dramatice ale unui suflet de o mare bogăție și gingășie sufletească sunt convingătoare și emoționante. Între colegii de condei din Țara Sfântă, vocea Emiliei Ataba rămâne unică prin încrederea poetei în valențele unui clasicism peren, ce nu se perimează, prin sinceritatea unei rostiri ce merge direct la țintă, fără apelul la trucurile de ocazie ale modernității. Indiscutabil, Emilia Ataba e o poetă de un real talent, de o mare sensibilitate, în pofida unor stângăcii ce i-ar putea fi reproșate. Evoluția Emiliei Ataba trebuie urmărită, în continuare, cu toată atenția și simpatia.

Ion CRISTOFOR